Nici nu mai ţin minte de câte ori m-am simţit nedreptăţit în viaţă. Oricum, cred că s-a întâmplat în mult mai multe cazuri decât am socotit că aş fi meritat, şi n-am înţeles de ce. Am încercat întotdeauna, şi, zic eu, am şi reuşit, să ocup cât mai puţin loc posibil acolo unde m-am aflat. Să nu încurc pe nimeni. Să-mi văd de treaba mea, să fac ce am de făcut şi să fiu lăsat în pace să plec atunci când am considerat că asta trebuie să fac. N-am încercat niciodată să dau pe cineva la o parte sau să iau locul cuiva, şi asta din simplul motiv că pentru mine şefia a fost mereu o povară pe care mi-a fost probabil prea lene s-o car în spinare.
Mi s-a dat, şi nu o dată, de înţeles că, dacă era ceva de capul meu, acum aş fi scris în altă parte, nu aici. Am ridicat doar din umeri, dar n-am spus nimănui că aş fi putut lucra oricând la un ziar online de care e plin internetul, şi chiar am colaborat cu câteva, doar că am semnat cu pseudonim, numai că m-am oprit atunci când am simţit că ele mă acaparează tot mai mult şi pun în pericol viaţa ziarului pe care l-am născut şi l-am crescut. Şi iar n-am spus nimănui că m-am încăpăţânat să-l duc mai departe, uneori cu sacrificii greu de imaginat, aşa mic, cum consideră unii că e, pentru că am simţit că am o obligaţie de suflet faţă de Caransebeş, oraşul care m-a primit în casa lui atunci când altele mi-au trântit uşa în nas.
Cam aşa stau cu adevărat lucrurile. Şi dacă e vina mea că am tăcut, îmi asum greşeala. Poate că am fost nedreptăţit în felul ăsta sau poate nu. Habar n-am şi nici nu mă prea interesează. Cu adevărat deranjat am fost însă atunci când, e drept că în urmă cu ani buni, am fost acuzat că scriu la comandă, ceva asemănător cu ce se întâmplă în mai toată presa de azi. M-am revoltat la vremea aia, fiindcă n-a fost chiar aşa. Am făcut-o, totuşi, de câteva ori, recunosc, însă doar atunci când cei pe care i-am atacat şi le-am scos la lumină mizeriile o meritau din plin, şi, chiar şi atunci, doar în limitele propriei conştiinţe. Când mi s-a cerut să le depăşesc, am preferat să-mi dau demisia decât să-mi încalc principiile, atâtea câte le aveam la vârsta aia. Nu ştiu dacă am procedat aşa pentru că sunt un om bun, sau din egoism, ca să fiu eu cu conştiinţa împăcată şi să mă simt bine, dar n-am fost niciodată un mercenar al scrisului. În războaiele pe care le-am dus de-a lungul vremii n-am încercat niciodată să cuceresc ceva, ci doar mi-am apărat convingerile care, acum, îmbătrânesc odată cu mine.
Şi-acum să vă spun de unde a plecat, de fapt, articolul ăsta. Ultima gogomănie care se vorbeşte pe seama mea e că, atunci când merg prin oraş şi cineva îmi cere un ziar, nu i-l dau până nu primesc un leu pe el. Trăsnaia asta nu m-a supărat, ci m-a făcut să zâmbesc, fiindcă, într-adevăr, oriunde merg, am mereu la mine ziare, neapărat ţigări şi o brichetă Zippo la care ţin ca la ochii din cap. Mai degrabă cred că aş uita să mă încalţ, decât să plec de-acasă fără unul dintre lucrurile astea. Iar atunci când mă întorc, de cele mai multe ori vin cu mâna goală şi cu vântul bătându-mi prin buzunare.
Nu ştiu ce m-a apucat azi de-am povestit toate astea, dar se poate ca la mijloc să fie pariul pe care l-am făcut cu mine însumi, că am să scriu despre orice în afară de femeia blondă care a fost prinsă în Bulgaria când încerca să scape de puşcărie, şi cred că până la un punct am şi reuşit. Acum îmi datorez, oricum, o bere, aşa că mă duc la frigider să mi-o iau. Şi unde mai pui că mi-e şi-o sete nebună de dreptate…
Adrian CRÂNGANU