După aproape şapte decenii, luptătorii anticomunişti din Munţii Banatului s-au întors în sala de judecată. De această dată, nu încătuşaţi, nu hăituiţi şi umiliţi de cozile de topor ale regimului comunist, ci eliberaţi de lanţurile trecutului în care erau condamnaţi la tăcere şi uitare. Iată că Dumnezeu a rânduit destinului lor, greu încercat, să nu fie zadarnic, iar faptele săvârşite să intre în istorie, ca exemple de demnitate şi patriotism.

Cu precădere, în primii ani ai regimului cârmuit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, românii erau foarte uşor condamnaţi pentru curajul de a fi reacţionat împotriva tăvălugului sovietizării ţării, care atenta la proprietatea strămoşească, ameninţa cu distrugerea credinţa în Dumnezeu, viaţa tradiţională, în fapt tot ce reprezenta valoare naţională. Tocmai din asemenea motive, aceia au fost stigmatizaţi, rupţi cu brutalitate din mijlocul familiei şi al comunităţilor în care trăiau. Fiind condamnaţi de o justiţie numită „populară”, dar în realitate falsă, aservită intereselor statului comunist, ei au plătit cu viaţa sau cu ani grei de temniţă în închisorile şi lagărele de muncă forţată.

Acum, însă, triumfali, reuniţi în sceneta cu titlul „Chemarea libertăţii”, au păşit în sala de judecată din Caransebeş acei eroi „prea mult uitaţi”, care prin vocile curate ale elevilor de la Liceul Tehnologic „Sf. Dimitrie” au spus lumii de azi ceea ce nu se putea spune răpicat în lumea comunistă de atunci, instaurată abuziv pe pământul românesc:

Spiru Blănaru: „Eram tânăr pe atunci,/Ani n-aveam decât treizeci,/Preţuiam viaţa ca pe-un dar/Şi nu doream să treacă în zadar./Mereu cu viaţa am luptat,/Primejdii multe am înfruntat,/ Dar totdeauna am visat/Să devin avocat./Duşmanii, însă, ne călcară pământul sfânt de Ţară,/Libertatea ne-au răpus/Şi comunismul au impus./Atuncea ne-am ridicat,/Pe popor l-am chemat:/Haideţi, fraţilor, la luptă,/C-aceasta-i datoria sfântă!”.

Gh. Ionescu: „În birou eu lucram/Oamenii din jur mă respectau,/Liberalismul era crezul meu,/Un viitor fericit doream mereu,/Dar când la os cuţitul a ajuns/Jurământ cu toţii am depus/Prin sălaşe, pe ascuns,/Că vom lupta până la moarte/Să ne apărăm a noastră libertate./Ca fraţii ne-am unit/Liberali, ţărănişti, legionari…./Sau doar simpli ţărani,/Şi steagul luptei am ridicat/Ca urmaşi ai unui neam neînfricat,/Libertate, am strigat,/Şi pentru ea ne-am sacrificat”.

Comandor Domăşneanu: „Dintotdeauna mi-a plăcut să zbor,/De aceea fost-am comandor,/Zări albastre străbăteam,/Cu păsările cerului mă-nfrăţeam,/Când negura istoriei s-a abătut/Peste al nostru popor smerit,/Atunci conştiinţa ne-a îndemnat:/Luptaţi, luptaţi, neîncetat,/Credinţa să v-o apăraţi/Fiţi pururea stăpâni peste Carpaţi,/Şi nu lăsaţi să vă strivească,/Sufletul să nu vi-l pustiiască,/Luptaţi, luptaţi neîncetat,/Credinţa să v-o apăraţi!”.

Colonelul Uţă: „Din trecut vin acum la voi,/Sunt doar o voce, printre atâtea, de eroi,/Camarazii mă preţuiau/,«Mătuşoniu» pentru ei eram./În armata regelui am activat,/Acolo am învăţat să fiu un bun soldat,/Iar când patria ajuns-a în primejdie,/Am vrut să fiu om de nădejde,/Calea codrului am luat,/Că aveam duşman blestemat./Banatul l-am transformat, frate,/În bastion de dreptate,/De la Severin la Verendin,/De la Cornereva la Teregova,/Românii s-au unit şi lupta au pornit,/Să-şi apere averea lor de lăcomia ruşilor!”.

Dincolo de suferinţa, nedreptatea, umilinţa şi chiar moartea multora dintre luptătorii anticomunişti din perioada lui Dej, a fost mereu nădejdea că va veni vremea când „se va dezveli tot adevărul”. De aceea, în această vreme a noastră, un recul în trecutul apropiat, prin apelul la memorie, contribuie nu doar la reconstituirea unor momente istorice din viaţa bănăţenilor din zona montană, din anii de după Al Doilea Război Mondial, dar în acelaşi timp reprezintă o remarcabilă şi o extraordinară reabilitare a rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Banatului.

Aşadar, fără îndoială, istoria se confirmă a fi o formă de justiţie. Verdictul pe care îl dă aceasta este cel care contează.

Gabriela-Violeta BICA