Sunt mândru că sunt român. Atât de mândru, încât pieptul îmi explodează, pur şi simplu, în milioane de bucăţi, cu o forţă pe măsura miliardelor de motive care mă îndreptăţesc să mă simt aşa. Nici măcar un argument, ce zic eu unul, nici măcar jumătate de argument nu găsesc, oricât aş căuta, ca să pot spune că lucrurile ar sta altfel.
Dar să le luăm pe rând. Aş începe prin a spune că am o ţară minunată, cu munţi înalţi și semeţi, ca şi caracterul nostru, dovedit prin veacuri, cu câmpii întinse şi mănoase, pe care holdele aurii se unduiesc în soare, cu dealuri şi podişuri pe care cresc mere cât lubeniţele şi struguri cu bobul cât mărul, cu ape cristaline, în care se zbenguie peşti cât balenele, dar mai ales am o ţară cu oameni cum nu mai întâlneşti nicăieri în galaxie, fiindcă aici, la noi, nimeni nu mai fură. Nu contest, înainte mai aveam meteahna asta, deşi în foarte mică măsură, dar în ultimul timp Academia a scos pur şi simplu din toate dicţionarele limbii române cuvintele şi sintagmele hoţ, corupţie, mită, spălare de bani sau evaziune fiscală. Nici chiar eu, cu toate că nu mai sunt chiar atât de tânăr, nu prea ştiu exact ce înseamnă. Şi cum ar putea fi altfel când, în România, puşcăriile, după ce au fost muzee o vreme, s-au transformat în ultimii ani în cluburi şi cazinouri în care pensionarii vioi şi lipsiţi de orice grijă îşi cheltuiesc, cu zâmbetul pe buze, banii care le prisosesc din pensiile grase, toate astea fiind posibile datorită faptului că ultimul infractor a trăit pe meleagurile noastre pe vremea lui Vlad Ţepeş.
Ce popor! Ce naţiune! Am devansat până şi Imnul naţional, căruia i-am cam luat-o niţel înainte, în sensul că ne-am deşteptat demultişor, ne-am suflecat mânecile şi ne-am pus serios pe treabă în ţărişoara asta a noastră. Nimeni n-a plecat vreodată „dincolo”, cu tot mirajul Occidentului şi cu toate tentaţiile pe care Europa ni le-a fluturat pe sub nas. Am rămas, toţi ca unul, aici, neclintiţi, cu demnitatea leului şi măreţia vulturului, insensibili la bani şi la orice altceva. Era şi firesc. Mă uit în jurul meu şi înţeleg lucrurile simple pe care şi un orb le-ar putea vedea: în oraşe nu e petic de pământ căruia să nu-i fie găsită o întrebuinţare cât mai avantajoasă, în aşa fel încât doar parcurile au mai rămas, superbe, în picioare, în rest doar uzine şi făbricuţe îşi înalţă, unele modeste, dar cele mai multe cu o mândrie pe deplin justificată, frunţile spre cer. Producţia industrială a crescut exponenţial, şi la fel numărul locurilor de muncă. Dacă, azi, mai vezi fugind oameni pe stradă, nu e vorba de delincvenţi ori de răfuieli între clanuri care, de fapt, nici nu mai există, ci pur şi simplu patronii aleargă după oameni ca să-i angajeze, aproape cu forţa, la firmele lor. Dar e o forţă blândă, fiindcă românul nu mai e demult agresiv, ca să nu pomenesc de arhaismul violent. Nu. Suntem mai blajini decât toţi sfinţii din Rai la un loc, şi buni la suflet ca pita caldă.
Iar seara, când venim, rupţi, acasă, de la sumedenia de fabrici şi uzine care duduie ca motoarele navelor ce echipează magnifica noastră flotă, în loc să ne uităm la televizor la concursurile excepţionale, de o ţinută artistică şi culturală ireproşabilă, noi punem mâna pe câte-o carte şi n-o mai lăsăm până nu adormim cu ea pe piept.
Dar mă gândesc că nimic din toate acestea, şi încă multe altele, n-ar fi fost posibile fără grija părintească cu care veghează asupra noastră clasa politică, una de excepţie, alcătuită cu adevărat din crema societăţii şi elitele intelectuale româneşti. Vă mulţumim că existaţi!
P.S. A intrat în vigoare Legea defăimării, sau doar am reușit eu să mă fac de cacao?
Adrian CRÂNGANU
