Într-o zi de marţi, eram la o cafea cu familia prof. univ. dr. Dumitru Jompan şi înv. Lia Jompan, şi, pentru că-mi doream mult să cânt ,,Balada lui Mantu”, discutam cu domnul Jompan să mă ajute să aflu în întregime această baladă, astfel că l-am înregistrat cu una dintre cele 47 de variante, spunându-mi că-mi oferă, pentru a fi publicate, câteva consideraţii asupra personajului care i-a dat naştere. Ce vă redau în continuare, este munca de cercetare şi documentare a prof. univ. Dr. Dumitru Jompan.
Privită sub aspectul desfăşurării în timp, haiducia a apărut la noi cu mult înainte de primele cuceriri otomane în Balcani, căpătând contururi precise în contextul frământărilor sociale ale veacului al XVIII-lea şi al XIX-lea, unele reminiscenţe ale ei păstrându-se până în primele decenii ale secolului XX. Banatul, parte integrantă a acestui teritoriu, ocupă un capitol important în istoria luptelor şi actelor de haiducie, care aveau drept scop stârpirea lăcomiei stăpânilor dinăuntru şi subminarea acţiunilor cotropitoare întreprinse din exterior de imperiile otomane şi habsburgic. Înainte de a cita câteva surse care confirmă acest lucru, este necesar să precizăm că în cele mai multe cazuri documentele vremii îi califică pe haiduci drept ,,hoţi”, „tâlhari”, „rebeli”, „răufăcători” ai ordinii publice, iar acţiunile lor sunt luate drept „răutăţi” ori „tâlhării”.
Culegerile de folclor, precum şi multiplele informaţii adunate cu ocazia culegerilor efectuate pe teren dovedesc cu prisosinţă că, în Banat, termenul ,,haiduc”, este sinonim cu ,,lotru” sau cu ,,hoţ de pădure”. Aşadar, în cele ce vor urma, vom face uz de această terminologie. Primul şi cel mai vechi document, care se referă la creşterea peste măsură a numărului lotrilor, arată că în anul 1370, Adunarea nobililor din comitatul Caraş identifică 56 de astfel de răzvrătiţi, din 28 de sate din Banat, proveniţi din rândul iobagilor şi al cnejilor ,,ajunşi în stare de iobăgie…”, în primul rând români, apoi maghiari şi sârbi.
Sangiacbeiul de Caransebeş şi Lugoj se plângea, pe la 1687, că, din cauza acestora, ,,oamenii de treabă nu mai puteau umbla pe drumuri” şi în timpul lui ,,hoţi veniţi de peste graniţă au prădat atâta, încât n-au mai rămas de loc vite”. Mai târziu, la 1739, generalul austriac Lentulus trece la pedepsirea aşa-ziselor ,,bande de tâlhari” din comuna Balinţ (raionul Lugoj) şi a foştilor ,,recalcitranţi” şi ,,lotri” de pe Valea Caraşului, care, cu ocazia Războiului turco-austriac, au luptat împotriva Armatei austriece. Anul 1783 consemnează ,,patenta împotriva tâlharilor”, care de fapt, aşa cum am amintit, erau oameni răzvrătiţi din rândurile poporului şi porniţi împotriva împilării feudale. Documentele descoperite se completează cu numiri de jocuri, sau toponimice cu nenumărate cântece, doine şi balade, păstrate în colecţiile de folclor bănăţean, a căror origine o găsim în faptele acelor luptători pentru dreptate socială pe care ne-am obişnuit să-i numim haiduci.
Numele multora dintre ei, ale cetaşilor mai ales, nu au fost consemnate de către autori, ei înşişi anonimi, cărora nu le-a scăpat însă eroismul isprăvilor pe care ni le-au transmis în versuri măiestrite.
Reţinem totuşi din această literatură populară şi câteva nume de lotri: Boja, Harambaşa, Hănţilă, Vancea, Mantu, în jurul cărora s-a ţesut un mare număr de cântece, istorisiri, legende chiar, care definesc figurile lor morale şi relatează momente din viaţa şi lupta lor împotriva asupririi. Intenţionăm ca, în cele ce urmează, să prezentăm pe unul dintre aceşti eroi populari ai Banatului, şi anume, pe Pătru Mantu. Vom căuta cu acest prilej să lămurim unele confuzii care s-au făcut uneori cu privire la biografia personajului.
Pentru descrierea personalităţii, a acţiunilor întreprinse, prin care s-a făcut cunoscut şi a devenit erou de bandă, vom face uz în cele ce urmează de câteva documente scrise, o seamă de informaţii, prea puţine studii şi un număr de 47 de variante de text.
Textul poetic care urmează este una dintre variantele cele mai complete şi bine realizate, din punct de vedere artistic şi al conciziei.
La Poiana Mărului/ Paşti calu Mantului/ Paşti calu rânchezeşte/ Căci pe Mantu nu-l găseşte/. Nu e, nu e, Mantu nu-i/ L-o puşcat ortacii lui/ Sâmbătă mi l-o-mpuşcat,/ Duminică l-o-m-ngrupat/ Duminică la un ceas/, Cân’îi toată lume-acas/, Cântă cucu-n vârf de nuc/ Pă Mantu la groapă-l duc/ Cântă cucu-n vârf de brad/ Pe Mantu ţărână trag/. Mantu, Mantu-nputrezeşte/ Revolveru-i rugineşte/ Mantu, Mantu-i îngropat/ Revolveru-i încuniat/, Cât îi ţara şi Banatu/ N-o mai fi fecior ca Mantu.
Din documentele păstrate în Arhivele Statului din Timişoara, reiese că Mantu s-a născut în 17 faur, 1893, în comuna Bolvaşniţa, din raionul Caransebeş, nicidecum în Bucoşniţa, Poiana Mărului sau Glimboca, comune situate între limitele aceluiaşi raion. Era unul din cei doisprezece copii ai lui Petru şi Maria Turnea, oameni harnici, care îşi agoniseau cele necesare traiului lucrând ,,năimit” şi pe la alţii. Din averea imobilă a părinţilor, respectiv casa de locuit aşezată pe o suprafaţă de 8,43 ha, teren cultivabil – 3,84 ha şi 1/36 parte dintr-o ,,moară-râşniţă”, Turnea Petru fiul a moştenit a douăsprezecea parte şi, pe deasupra, ,,polecra dă sat” – Mantu. Copilăria i-a fost tristă. (Va urma)
Ştefan ISAC
