Săptămâna trecută mi s-a întâmplat ceva ciudat. Mergeam pe o străduţă mărginită, pe câteva sute de metri, de clădirea unui liceu căruia, totuşi, n-am să-i dau numele, când, deodată, am intrat parcă într-un tunel al timpului şi m-am rostogolit câteva secole îndărăt, în întunecimile Evului Mediu. Atât de puternică era impresia, încât am pipăit cu mâna să văd dacă nu cumva îmi crescuse o sabie la şold şi nu mult a lipsit să-mi caut calul din priviri în parcarea de lângă magazinul care se transformase, în închipuirea mea, într-un han dărăpănat şi înconjurat de noroaie.

La şcoala cu pricina era pauză exact când s-a nimerit să trec eu pe-acolo. Nici nu mai contează dacă ferestrele erau închise sau deschise, fiindcă dinăuntru se auzeau răcnetele băieţilor, nişte sunete atât de înfricoşătoare încât primul meu gând a fost că Inchiziţia a năvălit în liceu şi se ocupă de torturarea lor. După răgetele pe care le scoteau, mi-am imaginat cu mare uşurinţă că li se smulge carnea cu cleşti înroşiţi în foc, sunt traşi în ţeapă sau întinşi de mâini şi de picioare, cu patru cai, în cele patru zări. Ba chiar am împins lucrurile până într-acolo încât, cu ochii minţii, vedeam clase întregi măcelărite şi pe elevi zăcând în bălţi de sânge. Şi, de parcă toate astea n-ar fi fost de-ajuns, fetele nu se lăsau nici ele mai prejos şi ţipau ca din gură de şarpe, încât m-au dus imediat cu gândul că hoardele de barbari le violează şi cetele de călugări, cu glugile trase adânc peste faţă, le ard pe celelalte pe rug.

Şi tocmai când credeam că am auzit tot ce poate scoate un om mai dureros şi înnebunitor pe gură, s-a mai întâmplat un lucru. La parter s-a deschis o fereastră şi un elev, acuzat, mi-am zis eu, de erezie, a înţeles că n-are rost să se mai ascundă de inchizitori şi şi-a dat arama pe faţă. Aici fac o paranteză şi recunosc că şi eu mai înjur. Mi se întâmplă foarte rar, de exemplu atunci când îmi cade o piuliţă sub masă, îmi lunecă patentul sau mă mai julesc cu şurubelniţa, ori când îmi cumpăr un telefon nou şi nu-i dau de cap, prinzându-mi urechile în setări, şi-atunci prefer să înjur decât să dau cu el de pământ. Revin acum la subiect şi pot spune cu mâna pe inimă că înjurăturile mele au un parfum suav, aduc a poezie romantică, faţă de putreziciunile care i-au ieşit elevului acela pe gură. Din cauza asta mi-a venit să duc mâna la şold şi să-mi arunc privirea prin parcare.

Ştiu că nu e bine să fac comparaţii. Ştiu cum trece timpul şi ştiu că generaţia fiului meu mă priveşte cu aceeaşi lipsă de înţelegere cu care o privesc şi eu pe ea. Aş vrea însă să spun ceva, să fac o mărturisire. A fost un moment în viaţa mea, dacă îmi amintesc bine, eram în clasa a cincea, când, fără să-mi dau seama, m-am trezit că fac parte din lumea micilor interlopi ai şcolii. Cu alte cuvinte, eram rău, dat dracului, fiindcă chiuleam, fumam şi jucam cărţi în spatele sălii de sport sau ne rupeam picioarele la fotbal, în loc să socotim la ora de matematică. Asta până într-o zi când diriginta m-a pârât la tata, iar el, fără să stea o clipă pe gânduri, m-a dus la frizer şi m-a tuns chel. Nu pot să spun cât de ruşine mi-a fost când m-am întors în clasă, cum nu pot să spun nici azi dacă chelia sau morala pe care mi-a ţinut-o, apoi răbdarea frumoasă a unui coleg mai mare cu doi ani, care până la urmă avea să ajungă ministru, m-au făcut să ies de pe arătura pe care o apucasem şi, în clasa a şasea, să umblu ţanţoş, cu şnurul galben, de comandant de detaşament, agăţat pe piept…

Cu gândurile astea în minte, am ajuns la capătul străduţei. În urma mea, o sonerie anunţa sfârşitul Evului Mediu. Am mai privit o dată peste umăr, am urcat în trăsură şi m-am grăbit să ajung la Castel, unde din clipă-n clipă trebuia să-nceapă Sfatul boierilor.

Adrian CRÂNGANU