Primul artist emerit, vestit rapsod taragotist din Banat

Iosif Ioşca Milu

Iosif Milu, cunoscut de localnici, ca şi de admiratorii săi, sub numele de Ioşca, s-a născut la 19 mai 1907, în comuna Mehadica. Învăţătorii Uzonescu şi Cristescu l-au învăţat primele noţiuni de scriere-citire şi i-au descoperit ,,talentul” la muzică, el fiind cel mai bun ,,urechist” din corul şcolii. La vârsta de şapte ani, cânta frumos cu muzicuţa, uimindu-şi familia, dascălii şi colegii de şcoală. La zece ani, tatăl său, zidar de meserie, i-a cumpărat o ,,armonică cu bumbi”, aşa cum a vrut el. Fără sprijinul specialiştilor, a pus repede stăpânire pe ,,bumbii” armonicii, uimind prin rapiditatea cu care îşi formase un repertoriu, cu care delecta tineretul la şezători. Era invitat la toate nunţile şi petrecerile din sat, ţinut pe genunchi de bătrâni şi alintat, pentru frumoasele triluri guriste sau interpretări la cele două instrumente. Anii Primului Război Mondial, anii copilăriei, i-au imprimat în suflet durerea mamelor fără copii, a soţiilor fără soţi, a copiilor fără tată, durere pe care o va cânta de aici înainte ani în şir, la plecarea recruţilor în Armată. La insistenţele lui, tatăl său, sărac cum era, i-a cumpărat visatul ,,clănet”, instrument pe care a pus stăpânire tot fără instructor.

Satisfăcându-şi stagiul militar la Lugoj, descoperit fiind de şeful Fanfarei militare, este cooptat în cadrul acesteia, însuşindu-şi cunoaşterea notelor muzicale, fapt care contribuie mult la lărgirea viitorului orizont muzical. La reîntoarcerea din Armată, are ocazia fericită de a-i asculta pe Luţă Ioviţă şi Ion Murgu, care erau pe atunci deja consacraţi şi cunoscuţi publicului. Fiind cam de aceeaşi vârstă cu Horea, i-a făcut o vizită acestuia acasă, la Dalci, rugându-l să-i arate cum se cântă ,,pe torogoată”.

A stat două zile la Dalci, timp în care a prins repede mesteşugul taragotului. Încurajat de Horea şi ambiţionat să ajungă cel de-al patrulea taragotist din Banat, şi-a cumpărat instrumentul cu care avea să culeagă atâtea aprecieri şi aplauze, ducând doina şi poşovaica bănăţeană peste mări şi ţări. Expresia nu e exagerată, Iosif Milu fiind mesagerul cântecului bănăţean nu numai pe undele Radioului, pe discuri sau la TV, ci prin însăşi prezenţa sa concretă în cadrul unor turnee efectuate cu Ansamblul ,,Ciocârlia” din Bucureşti. Alături de fratele său mai mare, Ion, şi cu tineri din sat, a înfiinţat o fanfară pe care Ioşca o conducea, mai ales că el poseda cunoaşterea notelor şi îşi însuşise şi trompeta, dar pe care o trecuse fratelui său şi cu care cânta la nedei, hore, nunţi, în localităţile învecinate. În zilele de peste săptămână, lucra la zidărie, alături de tatăl şi fratele său. Crezând că un trai mai bun va putea să-i ofere Capitala ţării, în anul 1930 a venit aici, angajându-se ca zidar la Atelierele Griviţa. A îndurat însă multă mizerie şi, după luptele ceferiştilor din februarie 1933, s-a reîntors în satul natal.

O perioadă scurtă a fost angajat în Fanfara Regimentului 2 Grăniceri din Caransebeş, după care s-a întors din nou în satul care l-a crescut şi unde era un element de bază şi în corul Căminului cultural, el şi fratele său fiind cei mai buni basişti. În anul 1934 s-a căsătorit cu Ana Baderca, soţie care l-a înţeles pe deplin, având ca urmaşi doi băieţi şi o fată. Unul din băieţi, Ion, a îmbrăţişat, fiind educat în acest scop de Ioşca, meseria de taragotist, cunoscut fiind publicului nostru ca membru al Ansamblului ,,Ciocârlia”. În anul 1937, spre regretul consătenilor săi, familia Ioşca fiind înfiată de o rudă care nu avea copii, din Domaşnea, s-a mutat aici. Mai târziu, când Ioşca Milu era deja consacrat, nu au lipsit nici micile incidente între megicani şi domăşneni, fiecare din ei însuşindu-şi paternitatea acestuia, ca o mândrie a satului. La această plecare a contribuit, desigur, şi starea materială destul de precară a familiei. În plus, Domaşnea fiind aşezată chiar pe Şoseaua naţională, peregrinările lui Ioşca erau mult uşurate, faţă de Megica, aceasta aflându-se pe un drum lăturalnic. Era cunoscut peste tot, dar mai ales pe Valea Timişului şi în Almăj, unde cânta alături de muzicanţi din Armeniş sau Mehadia. În Mehadia a cântat mulţi ani în orchestra cunoscutului viorist (primaş) Niki Mircea, socrul scriitorului N.D. Petniceanu.

Ioşca Milu s-a încadrat, încă de la înfiinţarea ei oficială, în Orchestra de Stat din Caransebeş, alături de Ion Murgu, ca solist taragotist. Fiind solicitat de muncitorii din Reşiţa, s-a angajat aici pentru o perioadă scurtă, ca muncitor, iar seară de seară cânta într-un restaurant. Talentul şi tehnica interpretativă, ca şi comportarea lui, nu puteau trece neobservate. Astfel, în anul 1952, la îndemnul lui Tiberiu Alexandru, muzicolog originar din Caransebeş, Ioşca a fost angajat la Orchestra de muzică populară ,,Barbu Lăutaru” din Bucureşti, afirmându-se ca un virtuoy taragotist de muzică populară bănăţeană şi cu care a întreprins un turneu de treizeci de zile în URSS, bucurându-se de aprecieri şi laude binemeritate. A trecut apoi la Ansamblul ,,Ciocârlia”, cu care a cutreierat întreaga ţară şi a efectuat multe turnee în străinătate, cucerind publicul cu frumuseţea interpretativă şi ţinuta demnă, cu o comportare ireproşabilă.

Dar o boală ale cărei rădăcini se duc până în 1933, la Atelierele Griviţa, răbufneşte, obligându-l, în 1966, să se pensioneze. N-a apucat să se bucure mult de pensie, firul vieţii rupându-se la 12 februarie 1967. Foşti colegi şi dirijori l-au petrecut cu durere pe ultimul său drum pe Iosif Milu, artist emerit, vestit rapsod taragotist din Banat. (Va urma)

Ştefan ISAC