Uneori am impresia că sunt neajutorat mintal. Chiar o am, vorbesc serios. Păţesc asta atunci când nu prea mai înţeleg ce se întâmplă cu oamenii, şi atunci privesc buimac în jur, apăsat de vina că e ceva în neregulă cu mine. Exact ca acum. Doar ce s-au afişat rezultatele finale la Bac şi, cum consider că nu sunt chiar atât de credincios încât să-mi fac cruce din convingere, şi cum nici ipocrit nu vreau să par, mă mulţumesc să-l privesc năuc pe ministrul Educaţiei care spune senin, fără urmă de remuşcare, că, după cele 56.000 de contestaţii, 53.000 de note au fost modificate, unele chiar şi cu patru puncte în plus.
Câteodată, recunosc, mi-e greu să-mi găsesc cuvintele, cu toată experienţa mea într-ale scrisului, iar acum trec prin unul din acele momente. Pur şi simplu nu ştiu de unde să apuc subiectul. Începuturi de frază îmi vin în minte, şi-ncă cu duiumul, mai greu e să mă hotărăsc la care din ele să mă opresc. O asemenea gogomănie cred că merită un timp mai îndelungat, în care să chibzuiesc bine, şi exact asta am să şi fac.
Am făcut-o deja, dar aici nu se observă. Aşa că, zic eu, cel mai nimerit ar fi să încep prin a spune că două lucruri nu vreau. Primul, să par nostalgic, iar celălalt, să nu se creadă că am ceva cu profesorii. Acum, dacă ar fi să dezvolt puţin ideea, aş zice că n-am căzut niciodată, şi nici nu cred că am să mai cad, la vârsta asta, în greşeala de a plânge după o bucată sau alta din viaţa mea, şi nici s-o înfrumuseţez dacă nu merită. Nu pot, însă, să nu observ diferenţa dintre dascălii pe care i-am avut eu, şi profesorii din ziua de azi. E una cel puţin ca de la cer la pământ. De exemplu, pe învăţătorul meu, care a venit în fiecare zi, patru ani, îmbrăcat în costum, cu cravată şi cu pantofii lustruiţi oglindă, l-am iubit mai mult decât pe taică-meu, iar la serbarea de sfârşit de an, printre premii, cred că am şi plâns niţel. Sunt sigur că a fost omul cel mai cald pe care l-am cunoscut vreodată. Şi cel mai frumos, dar asta poate că doar mi s-a părut mie.
Pe urmă, la gimnaziu şi la liceu, şcoala însăşi era altfel pe vremea mea. Dacă, de pildă, vedeau că o materie nu se prindea nicicum de mine, şi au fost vreo patru sau cinci din astea, profesorii nu mă chinuiau, mă lăsau în plata Domnului cu limba mea română cu tot şi-mi dădeau acolo un şapte sau un opt, şi era toată lumea fericită, mai ales eu. Ce vreau să spun e că, pe-atunci, nota nu era un scop în sine, ci doar mijlocul prin care puteam trece clasa, cel puţin în cazul meu.
Şi, tot pe vremea mea, dacă-mi aduc bine aminte, fiindcă sunt, totuşi, 40 de ani de-atunci, la Bac nu făcea nimeni contestaţie. Cred că atâta ne trebuia! De exemplu, la matematică, două ore am înţepat-o cu pixul în coaste pe colega din faţa mea, să se tragă mai în stânga, ca să pot să copiez şi eu ceva. La limba română, cum o durere de măsea nu mă lăsase să închid un ochi cu o noapte înainte, am mâzgălit ceva pe foile alea vreo jumătate de oră, mi-am plătit datoria la colega cu matematica şi am predat primul lucrarea. Mă grăbeam la farmacie, să-mi cumpăr algocalmin.
Când s-au afişat rezultatele, un comitet de colegi, în frunte cu diriginta, m-a întâmpinat dezamăgit, fiindcă luasem doar 9,35. Eu aş fi fost mulţumit şi cu un 8, şi cam atât şi credeam că o să iau. Dezamăgiţii, şi mai ales diriginta, m-au îndemnat să depun contestaţie, dar nu i-am ascultat, mai ales că în vremurile alea de demult media la Bac nu conta pentru înscrierea la facultate. Dacă aş fi făcut-o, poate că pe Diploma de Bacalaureat ar fi scris media 12,75, sau poate chiar 21,30. Dar asta n-am s-o ştiu niciodată.
Adrian CRÂNGANU