Pe urmele unei descoperiri arheologice
Pentru prima dată, la Caransebeş înfloreşte povestea „Pomului Verde”
În urma lucrărilor de reabilitare a clădirii Casei de Cultură „George Suru” din Caransebeş, sub scena Sălii de spectacole au fost descoperite două încăperi ale pivniţelor care au aparţinut celebrului restaurant „Pomul Verde”, care îşi trage numele de la teii plantaţi în faţa localului. Dorind să aflăm mai multe despre acest subiect, am luat legătura cu persoana cea mai îndreptăţită să ne vorbească despre trecutul acestui restaurant – reputatul istoric Liviu Groza. Preţ de o jumătate de ceas, Domnul Colonel ne-a purtat prin ani şi prin sălile localului, făcându-ne să simţim aievea atmosfera acelor vremuri, şi ne-a povestit despre personalităţile care i-au trecut pragul, printre acestea numărându-se Nicolae Iorga, George Enescu, Liviu Rebreanu sau Titu Maiorescu. (A. Crânganu, Ş. Isac)
În ediţia trecută a ziarului am scris despre o descoperire importantă făcută la Caransebeş, cu prilejul lucrărilor efectuate pentru reabilitarea clădirii care adăposteşte Casa de Cultură „George Suru”. Este vorba despre două încăperi ale pivniţelor care au aprţinut celebrului local „Pomul Verde”, unul dintre cele mai cunoscute restaurante din zonă, celebru pentru vechimea lui, dar şi pentru persoanlităţile care, de-a lungul timpului, i-au călcat pragul. În ceea ce priveşte destinaţia pe care acestea urmează să o primească, directorul instituţiei de cultură din municipiul de pe malurile Timişului şi Sebeşului, Ioan Cojocariu, a declarat că ele vor găzdui, după ce vor fi amenajate, şedinţele Cenaclului scriitorilor caransebeşeni. Încăperile, construite din cărămidă, la jumătatea secolului al XIX-lea, sunt într-o stare bună, însă, pentru că nu s-a ştiut niciodată de existenţa lor, ele nu au fost cuprinse în planul de modernizare a Casei de cultură.
Încercând să aflăm mai multe despre acest subiect, dar mai ales despre trecutul restaurantului „Pomul Verde”, am constatat cu surprindere că informaţiile oficiale, sau măcar exacte, cu privire la istoria celebrului local, lipsesc cu desăvârşire, chiar şi de pe internet. În aceste condiţii, am considerat că o sursă credibilă şi autorizată să ne vorbească despre acest subiect ar fi binecunoscutul istoric caransebeşean col. (r) Liviu Groza, un om care se identifică cu trecutul acestor locuri. Şi nu ne-am înşelat când am făcut această alegere. Liviu Groza ne-a primit în camera sa de lucru şi, cu multă solicitudine, a pornit să depene povestea „Pomului Verde”.
„Despre istoria acestui local nu s-a scris aproape nimic, şi asta din cauză că era o clădire oarecare… Bătrânii, însă – şi eu am beneficiat de informaţiile domnului Pavel Jumanca, în vârstă de 90 de ani –, îşi amintesc că acolo ar fi fost pe vremuri un han, un han care adăpostea caii de poştă, acolo era Poştalionul din Caransebeş. În ceea ce priveşte anul în care clădirea a fost construită, el nu e precizat nicăieri. În tot cazul, ea a fost ridicată spre sfârşitul anilor 1700, începutul lui 1800…”.
La început, spune mai departe Liviu Groza, localul a servit ca restaurant, la parter, şi ca hotel – la etaj. Restaurantul se întindea de la actuala Sală de jocuri, până la Banca Transilvania, inclusiv. De la Bancă, şi în momentul de faţă există o treaptă care mergea spre Sala de dans a „Pomului Verde”. Acolo era un glasvand, care culisa şi se intra în actuala Sală de spectacole a Casei de cultură, care pe atunci aparţinea restaurantului, al cărui patron era Lichtneckert, în perioada anilor 1860-1870, acesta fiind primul nume de proprietar cunoscut. Ce era frumos la această sală era că se dădea la o parte glasvandul, pe margine erau scaune, obligatoriu fetele trebuiau să vină cu mamele lor şi, în fiecare sâmbătă, era aşa-numita «coterie», adică dans pentru tineret. La loc de frunte erau valsurile lui Strauss, şi abia după aceea au apărut tangourile. Băieţii, tinerii, trebuiau să se ducă la mame, să ceară voie să danseze cu fiicele lor. Sărutau mâna doamnelor, luau fetele de mână, dansau, iar după ce terminau dansul sărutau mâna fetelor, se duceau la mame şi le mulţumeau că le-au permis să danseze cu acele domnişoare. Erau nişte forme de educaţie pe o treaptă mult superioară, o educaţie nobilă… Se dansa într-o sală ai cărei pereţi erau căptuşiţi cu oglinzi cu rame aurite şi cu sticlă de Murano. Acestea au dispărut, s-au spart, au fost sparte… Nu mai erau bune, pentru că erau ale unor regimuri, să le zicem, apuse… Aceasta era sala de spectacole a Caransebeşului şi ea a găzduit extrem de multe acţiuni. În mod deosebit, în Duminica Tomii, care era socotită Ziua Oraşului, iar Reuniunea Română de Cântări şi Muzică obligatoriu trebuia să dea concert, la fel cum făcea de Sfântul Vasile sau de Rugă, de Sfântul Gheorghe… După concertul de Sfântul Gheorghe, în Teiuş începea jocul. Era o îmbinare foarte armonioasă în timpul Sărbătorilor creştine, în care populaţia Caransebeşului era unitară, când nu mai existau trepte sociale, intelectualii contopindu-se, practic, de bunăvoie, cu ceilalţi. Încăperea aceea ar trebui tapetată cu plăci pe care să scrie anul şi ce manifestare a găzduit: de exemplu, în 1914, s-a jucat opereta «Crai nou», atunci când dr. Cornel Corneanu a ţinut neapărat să se fotografieze cu tot Ansamblul, pe fundal fiind «Lupta de la Călugăreni», a lui Corneliu Baba, care a fost plătită de Cornel Corneanu. Or, dacă ne gândim la «Crai nou», ce înseamnă «Crai nou», dacă ne gândim şi la fotografia lui Mihai Viteazul, care a plecat la Alba Iulia de aici, din Caransebeş, sunt lucruri care fac cinste acestui oraş, istoriei sale”.
De-a lungul timpului, încăperea a fost naţionalizată şi transformată în sală de spectacole. „Adevărul e că această sală a găzduit cele mai frumoase reprezentaţii cu caracter naţional. Aici s-a jucat opereta «Crai nou», aici au cântat corurile «Doina», din Turnu Severin, împreună cu corul Reuniunii de Cântări şi Muzică, iar dr. Cornel Corneanu are ideea magistrală de a reuni aceste coruri, cu alte cuvinte, ideea de unitate naţională s-a reflectat şi în unirea acestor voci, a acestor idealuri”, a mai spus Liviu Groza.
În ceea ce priveşte restaurantul, acesta era socotit cel mai luxos din Caransebeş. Aici, mai spune istoricul, nu putea să intre oricine, cei care îi treceau pragul trebuiau să poarte o anumită ţinută. Pentru oamenii de rând, exista un al doilea local, acolo unde acum se găseşte sediul Băncii Române de Dezvoltare. În primul restaurant, acolo unde ţinuta era obligatorie, erau formate grupuri de intelectuali care aveau mesele lor rezervate. Întregul restaurant era îmbărcat în pluş albastru, de o frumuseţe rară. Mâncarea se servea în farfurii din porţelan de Rosenthal, iar tacâmurile erau din argint, totul ca într-un restaurant de lux.
Întrebat de recenta descoperire a pivniţelor, Liviu Groza a spus: „Era normal ca acest lucru să se întâmple, deoarece orice restaurant îşi construieşte pivniţele sale, unde să păstreze vinul, ţuica şi alte produse. Practic nu este vorba despre o descoperire, ci doar s-a luat pământul de pe ele. Ceea ce trebuie luat cu adevărat în consideraţie sunt cărămizile. Ele trebuie analizate şi comparate cu celelalte cărămizi din zid, după care se poate constata care sunt mai vechi, şi probabil că acestea vor fi cele existente în pivniţe, care se poate să fi aparţinut hanului sau vechiului poştalion. Dacă e cazul să se facă aşa ceva, istoricii de la Muzeul caransebeşean ar trebui să compare felul, mărimea cărămizilor, construcţia lor, dacă lutul din care au fost fabricate seamănă de la unele la altele, şi astfel se va putea clarifica vechimea acestor încăperi. Singurul lucru care ar putea să fie rezolvat ar fi acela de a stabili cui au aparţinut aceste pivniţe: hanului, sau au fost construite pentru restaurantul patronat de Lichtneckert. Eu înclin să cred că ele sunt ceva mai vechi. Nu am fost acolo, nu le-am văzut, dar părerea mea este că în acele încăperi se depozitau produse. Ceea ce este interesant e că în Caransebeş au mai fost două pivniţe. Unde este acum Mall-ul, acolo au fost pivniţele lui Homolka, un depozitar de gheaţă şi de produse spirtoase. Sus, pe Strada Romanilor, la numărul 33, se găseşte un bastion al Cetăţii, în care acest Homolka păstra gheaţa adunată din timpul iernii şi o ducea după aceea la restaurante. Probabil că şi planul acela înclinat din pivniţele de sub Casa de cultură ar putea să fi servit la alunecarea gheţii care să fie aşezată pe lângă butoaiele sau sticlele ori recipientele cu băuturi, sau chiar în jurul alimentelor”.
Imobilul, mai spune Liviu Groza, ar fi unul deosebit de important, în ciuda stării în care se găseşte acum, prin prisma personalităţilor care au trecut pe aici. La „Pomul Verde” a servit masa George Enescu, atunci când a fost la Caransebeş. „Vreau să evidenţiez faptul că de la Cinematograful «Luna», studenţii Institutului Teologic şi Pedagogic l-au purtat pe braţe până la restaurant. Tot aici a servit masa Berthelot, comandantul Misiunii Franceze în Primul Război Mondial. Aici a mâncat Trupa «Antonescu», de la Bucureşti, în 1914, atunci când au dat trei spectacole… Vă daţi seama ce a însemnat ca un teatru românesc să vină în perioada 1914, când Legile Dualiste înfierau şi căutau să şteargă naţiunea română, iar aici, la Caransebeş, s-au jucat trei piese româneşti, aduse de trupa lui Antonescu… Există şi o carte, «Când joci teatru românesc în ţară ungurească», de Pankerov, în care este descrisă extraordinar de frumos înfrăţirea dintre Biserică, intelectuali şi ţărani, la Caransebeş. După spectacole, la «Pomul Verde» s-a dat un banchet celebru, iar în carte se spune: «cântau ţăranii, cântau intelectualii şi declamau poezii româneşti, iar în fruntea lor se găsea Episcopul Miron Cristea». Erau acestea, cumva, şi acţiuni premergătoare Marii Uniri. Să nu uităm că, tot în această perioadă, la restaurantul «Pomul Verde», Ghiţă Bona se urca pe masă şi cânta «Dorul înstrăinatului», fapt pentru care a fost amendat şi condamnat…”.
Tot pe la „Pomul Verde” au mai trecut Liviu Rebreanu şi Titu Maiorescu. „Poate că vă sperie aceste nume, dar, vedeţi, sunt personalităţi ilustre care au venit în Caransebeş… Să nu mai vorbim de Nicolae Iorga… El a fost de trei ori în Caransebeş şi întotdeauna a servit masa la acest restaurant. A ţinut să se fotografieze, în Grădina «Pomului Verde», în 1922, cu Trupa de căluşeri din Obreja, condusă de Mon Boaru. În această fotografie apar Nicolae Iorga, Filaret Musta, dr. Popasu, care a fost primul medic al lui Eminescu la Viena şi care, la cererea unchiului său, Episcopul Popasu, a părăsit acel oraş, cu toate că acolo era cadru didactic la Universitatea de Medicină, şi a venit la Caransebeş, renunţând la toate onorurile, el fiind preşedintele Societăţii «România Jună» o bună perioadă… În 1923, au loc sărbători celebre în Sala de spectacole. Acolo s-a cântat «Ana Lugojana» a lui Ion Vidu, compozitorul fiind prezent la Caransebeş, la cererea publicului opereta fiind cântată încă o dată…”.
Luţă Ioviţă, fiind primul instrumentist la Orchestra „Lazăr Cernescu” („Doina Banatului”), urmat de Ion Murgu, Iosif Milu şi Vasile Horea, a concertat împreună cu aceştia şi în restaurantul „Pomul Verde”. Luţă Ioviţă a mai cântat, însă, în sezoanele estivale, şi în localul „Carpaţi” din Băile Herculane, având contract permanent şi cu un local din Piaţa Amzei, din Bucureşti. Datorită colaborării cu Ansamblul „Lazăr Cernescu”, renumiţi interpreţi de muzică populară, precum Maria Tănase, Ioana Radu, Rodica Bujor, Lucreţia Ciobanu, Alexandru Grozuţă, Ion Luican, Emil Gavriş sau Aurelia Fătu Răduţu, erau cazaţi în hotelul de la ,,Pomul Verde”. Se presupune că, atunci când luau cina, erau rugaţi de şeful restaurantului să le cânte celor prezenţi în local. La „Pomul Verde” s-au perindat de-a lungul timpului mai multe formaţii, dar cea mai longevivă, după plecarea violonistului Olah Coloman la „Doina Banatului”, a fost formaţia condusă de violonistul Cornel Dragomir cu cei doi feciori, Nelu Cornel Dragomir (clarinet şi saxofon) şi Gore Dragomir (pian), şi tot la pian a cântat şi Vera Ciuculescu.
Liviu Groza îşi mai aminteşte că „Pomul Verde” rivaliza cu restaurantul „Dacia” din Lugoj. Era o onoare, spune istoricul, să serveşti masa la unul dintre aceste două localuri, „sau să-ţi odihneşti oboseala în hotelul din Caransebeş”. În faţa restaurantului era un fel de ieşind, o terasă pe care se servea masa vara, şi tot vara, pe un loc întins, până la amplasamentul actual al localului „Eden”, a fost Grădina de vară a „Pomului Verde”. Acolo se consumau produse de calitate, restaurantul fiind echivalentul unui local de categoria întâi, „de cinci stele”, cum spune Liviu Groza.
Divagând puţin, istoricul povesteşte că, în Piaţa Primăriei, acolo unde a fost înainte Librăria „Ion Creangă”, respectiv magazinul inginerului Preda, locul era împărţit în două: partea din dreapta era restaurant, iar cea din stânga, cafenea. „Era o revelaţie, seara, acolo fiind foarte mulţi castani pe margine, atunci când ieşea Luţă Ioviţă «cu torogoata» şi cânta, iar sub aceşti castani stăteau caransebeşenii, care îl aplaudau, iar el, mândru, mai cânta o dată, şi încă o dată, până la îndestulare. Viaţa aceasta, de păstrare a tradiţiilor, de educaţie, se poate spune, în ceea ce priveşte dragostea faţă de muzică, faţă de frumos, faţă de poezie, era foarte dezvoltată la caransebeşeni şi, datorită acestui lucru, în 1918, la 1 Decembrie, la Alba Iulia a plecat cea mai mare delegaţie din Banat. Toate acestea scot în evidenţă rolul intelectualităţii caransebeşene în educarea maselor, în vederea împlinirii idealului naţional. Am făcut această paranteză tocmai pentru a arăta că şi acest restaurant a fost un focar de cultură românească”.
După ce a terminat de povestit, reputatul istoric ne-a întrebat dacă ne mai interesează şi altceva legat de „Pomul Verde”, exact, punctual. Ne spusese totul, chiar mai mult decât ne aşteptam. „Vedeţi, n-aş vrea să credeţi că eu aş sugera că acest oraş este centrul Pământului. Eu privesc Caransebeşul în contextul în care mi se cere să vorbesc despre el. Acelaşi lucru l-aş face dacă m-aş duce la Lugoj, cu aceeaşi căldură aş vorbi despre el, pentru că nu vrem să abuzăm de un patriotism local, ci vorbim de problemele existente în Caransebeş, în anumite perioade de timp. Iar lucrurile despre care v-am povestit chiar s-au întâmplat, de aceea le-am amintit”, a mai spus col. (r) Liviu Groza.
Conducându-ne, la ieşire, ne-a asigurat că, oricând vom avea nevoie de sprijinul său, ni-l va acorda cu cea mai mare plăcere. Cu siguranţă, Caransebeşul mai are încă multe lucruri de dezvăluit, iar Domnul Colonel ne va ajuta s-o facem.
Adrian CRÂNGANU
Ştefan ISAC
