Cu toate că, la prima vedere, facilităţile de care dispun persoanele cu dizabilităţi sunt consistente, nu toate sunt disponibile sau operabile atunci când este nevoie ca ele să fie operabile, după cum prevăd legile în vigoare.
Dizabilitatea reprezintă afectarea uneia sau a mai multor funcţii esenţiale ale fiinţei umane, de natură să diminueze libertatea de expresie sau de acţiune a acesteia. Nu este vorba aici de liberul arbitru, ci de libertatea de mişcare şi de acţiune restricţionată de disfuncţiile simţurilor de distanţă ale facultăţilor de mobilitate şi deplasare, precum şi ale instanţelor cognitive. Din cauza discriminării care aduce cu sine marginalizarea şi segregarea unor anumite categorii de indivizi vizaţi de astfel de practici, societatea actuală perpetuează inegalitatea în drepturi a oamenilor, judecându-i şi condamnându-i pe cei cărora nu le acordă nici măcar şansa de a putea să ducă un trai decent.
Una dintre aceste practici, extrem şi nedrept de des întâlnită, mai ales în jurul marilor centre comerciale sau a instituţiilor publice, este legată de parcarea maşinilor pe spaţiile destinate autoturismelor deţinute de persoanele cu dizabilităţi fizice. Fără nicio urmă de remuşcare că ocupă un loc rezervat, dar tentant tocmai pentru că e amplasat în apropiere de intrare, oameni fără scrupule îşi parchează, parcă intenţionat, tocmai acolo maşinile.
De asemenea, amenajarea rampelor de acces pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii, decisă în anul 2003, ca o măsură menită să uşureze accesul în instituţii, dă de multe ori de furcă destinatarilor şi însoţitorilor acestora. Persoanele cu dizabilităţi nu se pot folosi de multe dintre rampele de acces, aceştia fiind nevoiţi să facă, nu de puţine ori, exerciţii de echilibristică. Înclinaţia mare a rampelor şi lipsa balustradelor creează reale dificultăţi Cei afectaţi se plâng că instituţiile publice nu le-au amenajat căi de acces corespunzătoare şi că, acolo unde ele există, multe le solicită eforturi mari pentru a le folosi. În replică, reprezentanţii firmelor invocă lipsa de fonduri şi spun că se descurcă cum pot pentru a-şi construi rampele obligatorii.
Nu numai adulţii sunt afectaţi de tarele societăţii. Copiii cu handicap sunt constant victime ale societăţii, o societate care-i condamnă la izolare. Deşi avem legi care garantează educaţia în condiţii normale, copiii cu handicap fizic sever, dar fără probleme psihice, nu sunt înscrişi în şcoli obişnuite. Respinşi, nedreptăţiţi, aceşti copii ajung, din păcate, în instituţii destinate minorilor cu retard şi pierd astfel şansa de a creşte normal. În familiile acestor copii, părinţii nu sunt doar părinţi. Ei sunt profesori, psihologi sau medici.
Acestea sunt doar câteva dintre cele mai vizibile discriminări la care sunt supuşi oameni care nu poartă nicio vină pentru suferinţele fizice şi psihice pe care sunt nevoiţi să le suporte. Societatea, în loc să le întindă o mână, le întoarce, de cele mai multe ori, spatele. Din ignoranţă, nepăsare sau din silă…
Pagină realizată de Carmen SENCO
şi Liviu DINU
