Precum cuvântul este o şoaptă dintr-o lume a nemărginirii, amintindu-ne că nu suntem singuri şi că dincolo de orice realitate înconjurătoare Divinitatea ne copleşeşte vorbindu-ne despre Taina Veşniciei, tot aşa statul este o rază caldă de înţelepciune şi eternitate. Atâta înţelepciune se aude murmurând din inima plină de iubire a gliei strămoşeşti! Totul este atât de grăitor… Totul este atât de adâncit în misterul înţelepciunii… De la apa care plânge, lustruind pietrele, murmurând clipe ale eternităţilor ascunse de veacuri, la copacul ce zâmbeşte ochiului veşnicii naturi, până la ţăranul ce adună în suflet florile de aur ale existenţei, totul îţi găieşte despre înţelepciune şi eternitate.

Înţelepciunea ia fiinţă din eternitate, iar satul le cunoaşte în fiinţa sa pe aceste două mari taine prin sufletul său nemuritor, ţăranul.

Ţăranul a gustat eternitatea naturii. El a observat cum anotimpurile nu-şi uită cursul lor firesc. A înţeles că soarele ştie când să lase ochiul plecat în favoarea nopţii. A priceput cum arborii îşi făuresc rădăcini puternice rămânând statornici în credinţa lor gliei străbune. A strâns în suflet jocul vântului, clipa florilor, blândeţea ierbii, dansul gâzelor. Adunând înţelepciune din soare, din primăvară, din rădăcină, din vară, din flori, din ape, din toamnă, de la vânt, de la iarnă, şi înţelegând din toate eternitatea, omul simplu, dar cu o inimă mare şi cuget luminos, şi-a organizat propria lui viaţă, viaţă oglindită în icoana satului.

Icoana satului are în cromatica ei toată înţelepciunea adunată de ţăranul român din natura veşnic vie. Astfel au luat fiinţă tradiţiile şi obiceiurile. Au prins contur miturile şi legendele. Şi-au făurit aripi îmbrăcate în vise şi destine vlăstarii cei mai de seamă ai ţării noastre. S-a născut istoria locală, având ca temelie rădăcinile puternice făurite de oameni cu suflet, de oameni legaţi de glia strămoşească precum arborii de inima pădurii, de aroma livezilor, precum apa de cursul ei, precum primăvara de dorul ei de a crea viaţă prin muguri şi frunzuliţe, prin flori şi colţ de iarbă.

Satul este mereu tânăr atunci când vlăstarii îi poartă înţelepciunea mai departe. Atunci când vlăstarii îşi uită rădăcinile şi pleacă la oraş, satul îşi pleacă ochii trişti şi îmbătrâneşte. Dar, fie el tânăr, fie bătrân, satul este mereu veşnic, este locul de unde începe eternitatea, este locul de unde începi a descifra înţelepciunea.

În bătaia vântului, trestia îşi pleacă fruntea smerită la pământ. Mulţi ar putea spune că trestia bătută de vânt nu se mai ridică niciodată, dar, cum vântul şi-a încetat reprezentaţia, trestia îşi înalţă din nou fruntea biruitoare, zâmbind cerului. Şi jocul se repetă mereu, până ce rămâne veşnic unită cu pământul sau nu îşi mai desparte vârful de lumina orizontului. Aşa este şi satul. Când vântul nu este prielnic, rămâne vitregit de vlăstarii săi, dar îşi adună din nou seva şi alţi vlăstari îi duc tradiţia şi înţelepciunea mai departe. Şi mereu se regenerează, până ce îşi poate ţine fruntea sus mereu, bucurându-se de lumina eternităţii sau, în cazuri triste, îşi pierde şi ultimul vlăstar şi rămâne plecat la pământ, unindu-se cu acesta pentru eternitate. În ambele cazuri, satul rămâne mereu acelaşi. În primul caz, este plin de viaţă. În cel de al doilea, este stins. În ambele cazuri este însă veşnic şi îmbrăcat în înţelepciune. Despre veşnicia lui, în primul caz vorbesc vlăstarii. Despre veşnicia satului în al doilea caz, vorbeşte glia străbună, glia plină de înţelepciune, ce ascunde în sânu-i oasele sfinte ale copiilor lui de odinioară.

Satul Peştere, din mlădiţa verde de odinioară, a ajuns să cunoască bătrâneţea pădurilor de stejari presărate pe culmile munţilor. Tinerii şi-au luat zborul spre oraş, precum păsările călătoare îşi poartă paşii spre ţări mai călduroase, când toamna îmbracă natura. Ei au luat cu ei picături din înţelepciunea satului. Obiceiurile, tradiţiile, cultura populară i-au însoţit în drumul lor.

Cu douăzeci de ani în urmă, dacă priveai natura în care îşi scălda chipul localitatea Peştere, nu puteai să nu-i observi zâmbetul plin de viaţă. Astăzi, natura este înnorată. Copacii, mângâiaţi în primăvară de o nouă viaţă, sunt trişti şi singuri.

Mulţi nepricepuţi s-ar întreba cum pot arborii să fie trişti… Ei nu înţeleg copacii, pentru că nu au reuşit să pătrundă încă înţelepciunea. Cei care au pătruns adevărata înţelepciune se contopesc cu nemărginirea naturii şi-i înţeleg sufletul. Copacii radiază a viaţă şi fericire când omul îi mângâie cu privirea, când albinele îi culeg nectarul. Arborii sunt copleşiţi de tristeţe când omul se depărtează de ei, când albinele uită să-i mai viziteze. Cea mai mare durere este răceala omenească. Atunci ei se simt atât de singuri şi atât de înnoraţi.

Am simţit tristeţea şi singurătatea copacilor, a ierbii, a florilor, când am păşit de curând în localitatea Peştere. Toată natura localităţii bănăţene îşi doreşte ca omul să-i culeagă din nou înţelepciunea, să se încălzească iarăşi sub soarele plin de pricepere a veşniciei satului.

Aţi trăit vreodată un apus de soare? Aţi simţit vreodată un răsărit de soare?

Apusul soarelui este similar satului bătrân ce-şi adună veşnicia din căldura vremurilor trecute. Un nimb scăldat în sânge se usucă într-un ochi de lumină. E atât de strălucitor la început, încât ochii nu pot să-i pătrundă puritatea din pricina focului divin. Mai apoi se retrage, devine tot mai puţin arzător, până ce se stinge în văzduh asemenea flăcării unei lumânări mistuite de unda uşoară de aer sau de fitilul mărginit.

Satul bătrân se mistuie în apus şi nu îşi mai găseşte flacăra de odinioară. Plânge ca lacrima norilor ce îmbracă natura în umezeală şi nu mai îşi mai poate găsi focul. Doar din când în când se zăreşte ca o umbră lumina de odinioară ascunsă în colţul uitat al veşniciei din spatele crucilor ce străjuiesc cimitirul însemnând glia sfântă a celor ce au fost cândva

lumină şi continuă să fie în unirea cu veşnicia.

Răsăritul soarelui este sinonim cu speranţa unei vieţi îmbrăcate în lumină. Atâta bucurie cuprinde întreaga natură atunci când ochiul de lumină pare a se naşte în văzduh, din munţi, din câmpie, din mare, din pântece de ape sau pământ.

Flacăra vieţii prinde aripi şi emană atâta energie binefăcătoare, încât totul i se supune ca unei binecuvântări.

Satul tânăr este asemenea răsăritului de soare. El înfloreşte ca bobocul de lumină scăpat din sânul văzduhului.

Mlădiţele luminii, fiii satului, adună tot ceea ce e mai de preţ şi cultivă roadele pentru generaţiile următoare aşa cum soarele îşi ţese fiecare rază şi-şi decorează cu migală fiecare scânteie de lumină şi căldură.

Un sat niciodată nu apune, după cum nici soarele nu apune decât pentru a ceda locul nopţii, arcuindu-şi în acest timp nimbul de foc pentru un răsărit mult mai luminos. Atunci când omul va înţelege facăra din sufletul satului, flacără ce nu se mistuie nicicând, nici în ochiul celui mai pătrunzător apus, el, satul, îşi va aduna toate energiile luminii lui sufleteşti şi va deveni mai viu decât a fost vreodată, prin prezent, prin trecutul său glorios şi prin viitorul scăldat în laurii eternităţii.

Satul este sufletul ţării atât de tăcut, de modest, de smerit, şi, cu toate acestea, atât de grăitor, de înălţător, de înţelept, de etern. Tăcerea satului ascunde înţelepciune. Glia satului poartă în pântece istorie. Modestia satului a copt cele mai de preţ vlăstare ale ţării. Conştiinţa satului păstrează vie credinţa strămoşească, datini, tradiţii şi obiceiuri.

Oriunde te poartă paşii în această clipă de viaţă, satul, cu tainele lui, te va însoţi mereu şi îţi va călăuzi paşii. El îţi va fi mereu un etalon în toate acţiunile tale.

Satul este mereu acel suflet care îţi poartă paşii spre devenirea ta ca om. El îşi va picura mereu în fiinţa ta dorul după glia strămoşească şi îţi va încununa personalitatea cu nectarul înţelepciunii şi eternităţii.

Pr. Ion TURNEA