Este bine ca din când în când să ne amintim de cei care, plecaţi din locurile copilăriei, prin faptele lor de viaţă au adus cinste plaiului pe care s-au născut visele la a căror împlinire au trudit. Aflându-ne la acest capitol, sper să nu greşim cu nimic aducând în atenţia convivilor amintirea personalităţii remarcabile a celui care a fost Petru Vintilă. Remarcabil prin aceea că după apariţia primului volum de versuri, „Cinci dioptrii” (1945), poetul va deveni un apreciat ziarist, dublat de un prolific prozator, care nu s-a sfiit să slujească şi dramaturgiei noastre, cochetând în acelaşi timp cu pictura naivă la asemenea nivel încât să fie reţinut în paginile „Enciclopediei artei naive”, editată la Londra în 1984.

Deşi s-a născut în Orşova (tot în Banat), la 12 iunie 1922, de mic copil a crescut în atmosfera încărcată de tradiţii a Cetăţii dintre Timiş şi Sebeş, unde a urmat şi şcoala primară şi cursurile Liceului „Traian Doda”, în ale cărui clase superioare şi-a încercat cu succes peniţa pe stihuri inspirate. După absolvirea Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti se dedică ziaristicii şi îl găsim ca redactor la „Colocvii”, „Contemporanul”, „Luptătorul bănăţean” şi colaborator la „Drapelul roşu”, „Flacăra”, „Frontul plugarilor”, „Fruncea”, „Gazeta literară”, „Scânteia”, „Tânărul scriitor”, „Tribuna” ş.a.

A lăsat în urmă peste 60 de apariţii editoriale, dintre care spicuim: „Nepoţii lui Horea”, roman, 1951; „Steaua magilor”, nuvele, 1957; „Dobrogea în marş” şi „Şoseaua milionarilor”, 1961, premiul Uniunii Scriitorilor pentru reportaj; „Hiena şi circul”, nuvele, 1967; „Miliţa Pătraşcu”, eseu, 1972; „Eminescu. Roman cronologic”, 1974, premiul Uniunii Scriitorilor pentru publicistică; „Casa care a fugit prin uşă”, teatru, 1975; „Zăpezile de altădată”, poezii, 1976; „Pictor de duminică”, amintiri, 1983; „Muntele speranţei”, roman istoric în trei volume (1986-1988) ş.a.

Meritele pentru alcătuirea valoroasei lucrări dedicate lui Eminescu i-au fost recunoscute şi de două personalităţi ale culturii universale, aflate în afara graniţelor ţării, respectiv românii Mircea Eliade şi Emil Cioran, în ale căror scrisori îi confirmă primirea romanului, elogiind lucrarea pentru bogatul său conţinut, care a solicitat un deosebit efort de înmănunchiere a etapelor vieţii marelui Eminescu.

Dovada deosebitei sale disponibilităţi artistice şi de comunicare o constituie şi deschiderea primei sale expoziţii de artă naivă în 1975, la Casa Scriitorilor, dorind să marcheze prin aceasta aniversarea a trei decenii de la debutul în literatură. Bineînţeles că Petru Vintilă nu a fost deloc un naiv care a încercat să comunice pe calea plasticii trăirile şi aspiraţiile sale, el folosind acest mijloc ca metaforă. Succesele sale în acest domeniu, al picturii naive, sunt confirmate şi prin numeroasele expoziţii din ţară şi străinătate, dar și un impresionant număr de premii care i s-au conferit, precum şi prin faptul că lucrări ale sale se află în muzee şi colecţii de pe patru continente. Dacă ar fi să definim personalitatea artistică a lui Petru Vintilă, cea reţinută de pe pânzele sale, e suficient să menţionăm caracterizarea pe care i-a făcut-o Ana Blandiana: „Naivitatea lui Petru Vintilă nu îl împiedică să vadă lumea, ci îi dă putere în credinţa că poate fi inventată una mult mai bună în locul ei”.

Aparent nimic nu ar justifica apariţia acum a acestor rânduri, în afară doar de necesitatea reamintirii faptului că personalitatea recunoscută dincolo de hotarele urbei a început să se formeze în Caransebeşul interbelic, în care visele unui copil dăruit de Cel de Sus au găsit mediul propice împlinirii aspiraţiilor, care în ultimă instanţă au slujit celor de alături. Omagiind postum personalitatea complexă a lui Petru Vintilă, în context trebuie citit şi omagiul adus oraşului, care ştie să-şi păstreze şi să transmită tradiţiile de colectivitate deschisă înţelegerii şi întâmpinării viitorului, al cărui germen îi poartă unii dintre cei care-i calcă uliţele. Şi pentru că veni vorba de străzi, personalităţi şi memorie colectivă, poate că peste puţin timp, la centenarul naşterii lui Petru Vintilă, dregătorii urbei îi vor înscrie numele nu pe marmora unei statui ci, poate, la capătul unei străzi, care azi are un nume fără semnificaţie deosebită.

Titus CRIȘCIU

Adrian STEPAN