La Editura Academică Română, Centrul de Studii Transilvane din Cluj-Napoca, a apărut recent volumul de memorii „Omul născut pe brazdele plugului – Viaţă de orfan”, de Petru Vintilă, după materialele existente la Arhivele Statului din Caransebeş. Editarea acestei lucrări a fost posibilă datorită implicării Muzeului Banatului Montan, ediţia fiind îngrijită de Laurenţiu-Ovidiu Roşu, directorul Serviciului Judeţean al Arhivelor Naţionale, cu sediul în Caransebeş. Ca referenţi ştiinţifici, au colaborat la apariţia cărţii conf. univ. dr. Carmen Albert şi prof. univ. dr. Nicolae Bocşan.
Destăinuirea pe care o face Ovidiu Roşu prin documentele aflate în arhivă aparţine lui Petru Vintilă (1898-1967), tatăl scriitorului Petru Vintilă – cel care a lăsat documente cu o lungime de 1,5 metri – şi al dr. Mihai Vintilă, pictor şi scriitor. Baza originalului memoriilor, alături de câteva fotografii, medalii, cărţi poştale ale autorului, aflate în posesia Serviciului Judeţean Caraş-Severin al Arhivelor Naţionale, constituie o donaţie, fiind incluse în Fondul Personal dr. Mihai Vintilă. Trebuie să amintim că cele 33 de desene din volumul de peste 250 de pagini aparţin fiului autorului, pictorul Mihai Vintilă, care le-a realizat pentru a ilustra anumite secvenţe din memorii.
Cartea spune povestea lui Petru Vintilă, de la naşterea sa, în 1898, până la sfârşitul Primului Război Mondial. Memoriile au fost redactate după 1957, iar povestea autorului este încărcată de dramatism şi realism, copilul fiind părăsit de mama sa maşteră şi crescut de bunica din partea tatălui, care a decedat de tânăr. Calvarul continuă până în momentul încorporării sale, în 1916, în Armata austro-ungară, în Regimentul 43 Infanterie din Caransebeş. Plecarea la oaste, la vârsta de 18 ani, i-a schimbat destinul. În continuare, autorul descrie fapte de arme, pentru care a fost avansat de la soldat, la fruntaş şi caporal, după 1919 urmând diverse şcoli şi cursuri militare în România Mare, ajungând la gradul de sergent-major în 1921.
Petru Vintilă relatează cu multe amănunte conflictele grele avute cu italienii, cu detalii din tragedia luptelor de la Jicin (Boemia) şi Doberdo, cu descrieri amănunţite despre teren, tranşee, caverne, armament şi operaţiuni de asalt, demonstrând cunoştinţe tactice demne de un ofiţer. În peisajul sângeros al războiului, evocă şi figura taragotistului Luţă Ioviţă din Caransebeş, care acompania atacul bănăţenilor din Regimentul 43, cu melodii populare din Banat, sau bucuria victoriei, în urma asaltului care i-a determinat pe italieni să se retragă, lăsând în urmă alimente şi vin de Malaga, armament şi tehnică de luptă, aşa după cum aminteşte şi prof. Nicolae Bocşan.
În concluzie, este povestea omului simplu, cu aspecte dramatice, cu încercările şi cu necazurile din copilărie şi apoi de la vârsta majoratului, terminând cu perioada din Primul Război Mondial.
Finalul memoriilor descrie întemeierea familiei, a gospodăriei, şi încorporarea în Armata Română, la Regimentul 112 Infanterie „Împăratul Traian” din Orşova. Aici, autorul pune punct celor 275 de pagini de manuscris.
În studiul introductiv, Laurenţiu-Ovidiu Roşu, cel care s-a îngrijit de editarea volumului, arată: „Deşi este opera unui om simplu, fără prea multă şcoală, zestrea genetică a lui Petru Vintilă, transmisă fără niciun dubiu unei întregi liste de urmaşi – copii, nepoţi sau chiar strănepoţi, care au activat sau activează pe tărâmul literaturii, jurnalismului, artelor, culturii sau medicinii –, înlătură orice barieră dintre iniţiat şi neiniţiat, reuşind să suplinească, cu succes, lipsa pregătirii de specialitate şi să lase moştenire familiei sale, dar şi celorlalţi cititori, avizi de informaţie de primă mână, o operă deosebit de interesantă (…).” În continuare, mai spune: „… Aceasta poate servi drept bază de informaţii, în special pentru istoria copilăriei, dar şi pentru istoria războiului”. Despre aceasta din urmă, afirmă: „Evenimente istorice excepţionale, care creează tensiune maximă şi o supersensibilizare a conştiinţelor, generează o bogată memorialistică. Confruntarea individului cu istoria în momentele de criză influenţează decisiv destinul, îndemnând la scris, la depunere de mărturie (…)”.
Laurenţiu-Ovidiu Roşu apreciază stilul propriu, care devine inconfundabil, dar şi cu informaţii de primă mână, pe care Petru Vintilă le transmite, şi îşi permite să îl plaseze în rândul memorialiştilor Primului Război Mondial, amintindu-i la acest capitol pe Coriolan Băran, P. Bizera, Sever Bocu, Valeriu Branişte, Coriolan Buracu, Nicolae Corneanu, Aurel Cosma sau Pavel Jumanca.
Volumul va fi lansat la Caransebeş şi la Reşiţa la o dată care urmează să fie stabilită mai târziu.
P.S. După câte am înţeles dintr-o discuţie purtată cu Mihai Vintilă, tatăl său a participat efectiv şi la cel de-Al Doilea Război Mondial, până la Kiev. Din război nu s-a întors decât cu o schijă de brand cât o jumătate de cartof, care i-a ucis unul din caii cu care transporta mâncarea soldaţilor în tranşeele din prima linie. Calul îşi pierduse „maţele” şi, ca să nu sufere, a fost împuşcat cu un pistol.
Sonia BERGER
