Adrian CRÂNGANU

Mi-a plăcut mereu să cred că am o experienţă de viaţă bogată. Am văzut şi am trăit multe, dar nu ştiu în ce măsură asta îmi dă şi dreptul să judec şi să dau sentinţe. Şi, poate fiindcă am înţeles că nu e cazul să fac asta, m-am limitat doar la a observa lumea din jurul meu. Am privit întotdeauna cu mare interes natura, lucrurile, animalele, tot ce mă înconjoară, dar mai ales am fost atent la oameni. Chiar dacă mai târziu am înţeles că cea mai mare parte nu meritau nici măcar o privire, de cele mai multe ori am încercat să-i cunosc şi să-i înţeleg. Uneori îmi zic că poate nu mi-am pierdut timpul în zadar atunci când i-am studiat. Am considerat că de la fiecare am avut măcar un lucru de învăţat, şi, chiar dacă a fost vorba de ceva rău sau urât, mi-a fost sau îmi va fi de folos cândva. Pentru că, indiferent cum ar fi, ei, oamenii, nu m-au plictisit niciodată şi niciodată n-am să mă satur să-i observ.

De-a lungul vremii, i-am împărţit în tot felul de categorii, după criterii doar de mine ştiute. Şi cel mai des am avut de a face cu cei pe care eu i-am numit oameni care ştiu să se vândă. M-au fascinat, cred, în asemenea măsură tocmai pentru că eu nu m-am priceput niciodată s-o fac. Eu nu m-am vândut; eu m-am dăruit sau am spus NU. Dar nu am ştiut să mă negociez. Uneori, refuzul meu de a-mi stabili un preţ a fost luat drept prostie. Făcând, însă, asta, mi-am păstrat mereu marele avantaj de a fi liber să fac ce mă taie şi cum mă taie capul. Iar ceilalţi, dacă m-au vrut cu adevărat, au trebuit să mă accepte aşa cum sunt.

De acea spuneam că, atunci când aud vorbindu-se despre un asemenea om, las totul şi mă concentrez doar asupra lui. Zilele trecute, de pildă, am aflat că Adrian Mutu e liber de contract şi că a plecat prin Statele Unite să-şi toace, fără niciun fel de discernământ, banii pe care i-a câştigat numai şi numai fiindcă a ştiut să se vândă bine. Mereu a făcut asta, şi trebuie să recunosc că se pricepe, iar eu n-am încetat să mă mir, de fiecare dată când a reuşit. Din punctul meu de vedere, Mutu n-a fost niciodată un mare fotbalist. Poate cel mult unul mediocru. Şi leneş. A făcut însă mereu exact ceea ce n-au făcut alţii: a avut întotdeauna gură mare, a fost plin de ifose de mare vedetă, a ştiut când să-şi dea ochii peste cap şi – aici e un lucru pe care nu l-am înţeles niciodată – a tratat presa de sus şi presa i s-a aşternut, umilă, la picioare. S-a băgat apoi în câteva scandaluri şi presa doar atât a aşteptat, să aibă ce scrie şi despre ce vorbi. A dat două goluri şi aceeaşi presă s-a grăbit să ridice o simplă piatră de râu, la rang de Briliant. Mărinimos şi măgulit, a lăsat, ca un mare senior ce se credea, presa să se ridice în genunchi. Drept răsplată, ea s-a întrecut în epitete care mai de care mai gogonate şi mai rupte de realitate.

Marile cluburi au deschis ochii şi au ciulit urechile. Briliantul ştia să se umfle în pene ca nimeni altul şi accepta, obosit, să se lase cumpărat. Că după două săptămâni cluburile se convingeau pe ce dăduseră o căruţă de bani, îşi muşcau pumnii şi nu ştiau cum să mai scape de el, e altă poveste.

Adrian Mutu mai are puţin şi împlineşte vârsta la care oricum se va lăsa de fotbal, şi a ajuns aici nu driblând adversarii din teren, ci conducătorii de cluburi din birouri. Şi numai bine că, până atunci, poate se ridică şi presa din genunchi, stă în picioare, se şterge la ochi şi vede, în sfârşit, albeaţa mată a bolovanului de râu. Eu am făcut primul pas.