Cum s-a întâmplat? Cred că începutul a fost cam aşa: acum câteva zile, o moderatoare la care, recunosc, mă mai uitam din când în când, s-a apucat să-i închine ode ministrului Sănătăţii, însă a făcut-o atât de, nu ştiu cum să spun, de dezgustător, încât, ca să nu mi se-ntoarcă stomacul pe dos, am preferat să sting pur şi simplu televizorul, supărat dintr-odată pe toate posturile şi pe toate emisiunile. Am mai fost la un pas de a face asta de câteva ori, dar, în ultimul moment, am reuşit să mă abţin. Până în seara aia. În seara aia când, în întuneric şi întins pe pat, cu mâinile sub cap, am revăzut foarte limpede primele imagini la care m-a dus gândul.
Trebuie să fi fost prin 1977, după calculele mele, eram la Arad, la a doua ediţie a Cântării României, iar eu făceam parte dintr-un grup de vreo şase elevi, eu, în clasa a noua, eram cel mai mic dintre ei, şi prezentam un montaj literar-artistic. Adică recitam. Cum ajusesem acolo, habar n-am, dar bănuiesc că profesorul de limba română mă alesese mai degrabă fiindcă eram mai frumuşel şi mai înăltuţ şi dădeam bine pe scenă, decât că descoperise la mine cine ştie ce talente actoriceşti, şi-n al doilea rând bănuiesc că-i era drag de mine, în măsura în care acelui călău putea să-i fie de cineva, şi eram singurul din şcoală căruia-i dăduse 10 în teză la materia lui.
În fine, acolo, pe scenă, când îmi venise rândul, mă încruntasem şi intervenisem fioros: „Şi nu-i nimic străin, A’ mele-s toate,/ Dator nu sunt, plătit-am cu prisos!/ Că tot plătind străinilor la rate,/ Cuţitul mi-ajunsese pân’ la os!”. Apoi, după vreo alte trei strofe, când urmam iarăşi eu, o lăsam mai moale: „Că slav eram, de n-aş fi fost latin,/ Latin aş fi, de nu mi-ar zice dac,/ Dar a ieşit aşa, să fiu român/ Şi vreau cu toată lumea să mă-mpac”.
Cam aşa şi cu moderatoarea aia la care mă mai uitam din când în când. De-acum, n-o mai fac. Prefer să-mi amintesc de clipele alea de la Arad şi de versurile din „Inscripţie pe o piatră de hotar” ale lui Geo Dumitrescu. De o mie de ori mai bine aşa. Şi, cu ocazia asta, să-mi revăd în gând şi prietenul care se chinuia să mă înveţe intonaţiile, fiindcă era cu doi ani mai mare decât mine şi ştia mult mai multe despre viaţă.
Cât a trăit, n-am scris niciodată despre el altfel decât ca de la ziarist la politician. Nu mi-a scăpat, niciodată, nici măcar un singur cuvânt din care să reiasă că l-aş cunoaşte, cu toate că ne ştiam din şcoala primară. Cred că niciunul dintre noi nu voia să se afle lucrul ăsta, aşa că ne-am ţinut mai mereu departe unul de celălalt, eu vorbeam cu el cu „domnule preşedinte” sau „domnule ministru”, iar el îmi spunea întotdeauna „domnule Adi”.
Aveam, cred, toate motivele să-l laud, dar, cu toate astea, n-am făcut-o decât o dată, şi asta pe când el era în clasa a opta, iar eu într-a şasea. După vreo doi ani în care, chiar dacă eram mai mic, îl tot băteam la ping-pong, a venit şi vremea când a început să câştige el. I-am strâns mâna şi i-am spus că e mai bun decât mine. Şi am tot jucat, ore întregi, în fiecare zi, în vacanţe, ping-pong într-o sală de clasă, iar apoi, când începea şcoala, ne mutam în sala de sport, fiindcă el, fiind considerat cel mai deştept elev din şcoală şi o mică vedetă, avea o cheie de acolo.
Mult timp nu ne-am văzut, dar apoi, de fiecare dată când ne întâlneam, oameni în toată firea de-acum, parcă cineva dădea marele ceas înapoi cu ani şi ani, iar în faţa mea stătea băiatul înalt, cu ochi mari şi albaştri şi cu zâmbetul isteţ din copilărie. Niciodată n-am putut să-l văd altfel decât aşa.
Dar nu l-am lăudat. Am fost doar corect cu amândoi. Ţin minte însă că o dată a promis ceva şi nu s-a ţinut de cuvânt, iar eu m-am supărat. Când l-am întrebat, între patru ochi, de ce o făcuse, mi-a spus că l-a minţit pe ziarist, nu pe prietenul lui din copilărie. Atunci, într-adevăr, am vrut să scriu rău despre el, dar n-am putut. În mână, în loc de stilou, am simţit că ţin o paletă de ping-pong.
Adrian CRÂNGANU