De multe ori, cu trecerea nemiloasă a timpului, sentimentele şi trăirile se estompează, ajungând ca unele probleme care ne-au frământat existenţa să piardă mult din importanţă. Memorialistica este cea care salvează amintirile şi le păstrează aerul de actualitate. În rândurile care urmează am ales să prezint percepţia unui tânăr recrut – Petru Vintilă – din satul Cruşovăţ înaintea plecării în război, în data de 29 mai 1916.

Era o zi de sfârşit de mai, cu toate bunătăţile şi frumuseţile pământului, cu câmpuri verzi, mănoase şi pline de bucurii, grădinile pline cu diferite flori, care aduceau prin miresmele lor parfumul plăcut vieţii tinerilor, care în această zi, pentru ultima dată, părăsesc casa părintească şi lasă patul lor dulce, în care au dormit lângă mama lor până astăzi, fără griji şi fără poruncă cu ceasul să sune goarna la stingere sau deşteptare, să fie „haptag” în picioare.

La cea mai mare parte a tinerilor, această zi era pentru mulţi o zi de mare sărbătoare, ziua bucuriei, căci au ajuns şi ei la majorat şi aleşi apţi să poarte mondurul şi puşca cătănească, pentru care se vor instrui să le apere cu nădejde.

Eu vă spun adevărul, pare că o privesc şi astăzi acea zi de tristă amintire, adică 29 mai 1916.

Era o zi de dimineaţă întunecată şi plină de tristeţe, mi se părea că şi glasul cocoşului din mijlocul găinilor din curte cânta a durere şi a amărăciune.

La fel şi căţeluşul, care era pe lanţ în grădina casei, scheona plângător una-ntruna şi nu mai avea astâmpăr de nervos ce era.

Nu vedeai în această zi nici la animalele domestice ale casei voiciune sau să se bucure ca într-alte zile, când veneam în curte şi ele veneau în jurul meu.

Tinerii din satele învecinate au început să sosească la gara Cruşovăţ încă de la orele 11 înainte de prânz.

Iată că vin tinerii din Verendin, Mehadica şi Cuptoare, apoi cei de la Cornereva, Bogâltin, Globurău şi Plugova.

Toţi aveau muzicile lor, la căruţă caii aveau clopoţele la gât şi erau împodobiţi cu procoviţe noi ţărăneşti, de diferite culori, care de care mai frumoase şi mai arătoase, de îţi fugeau ochii de la ele.

Alte căruţe veneau în urma lor pline cu cufere vopsite în diferite culori, iar în jurul acestor căruţe erau o mulţime de oameni, rudenii a celor ce plecau cătane.

Muzici vestite erau pe acele vremuri, de pe Valea Mehadicei, era muzica lui Afrim cu lăuţi şi ţimbal de la Mehadica.

Iar cei de pe Valea Cornerevei, până la Plugova, aveau pe Grigorie de la Valea Bolvaşniţa şi pe Chilă de la Plugova, aceştia aveau o fanfară minunată cu tot felul de instrumente ce se cereau pe atunci.

După orele 12 sosirăm la gară ultimii, noi, tinerii din Cruşovăţ, fără căruţe şi fără mult alai, căci satul era aproape da gară, dar totuşi avuseserăm şi noi o muzică mai sărăcuţă şi câta lume, din rudeniile mai apropiate. Ca muzicanţi erau Iosum Ienăşescu zis „Calu” cu clarinetul, Moşu Ilia Domil, zis „Mârlava”, cu Moşu Vasile Bocan cu cimpoaiele şi Ilie Gelea cu bombardonul.

La gară, după ce sosiserăm toţi tinerii din toate comunele, se începu obişnuita cunoştinţă între tineri, părinţi, fraţi, surori etc., apoi începură să se cinstească din sticlele lor reciproc cu câta apă vie de prună, iar cei bătrâni din ploştile lor de lemn natural în sculptură din mâna omului.

Muzicile se îmbinară toate laolaltă şi începură să cânte o horă mare, ca în Banat, atât de frumoasă şi plăcută la toţi. Se prinseseră în horă toată tinerimea ce se afla la gară, ba după o gură de apă vie, mai făceau câte o glumă şi bătrânii care veniseră să-şi petreacă nepoţii care plecau cătane.

Mai este o oră până la sosirea „czugului” de la Orşova spre Caransebeş, apoi cântece, bucurii, se îmbrăţişau tinerii cu fetele prietene, începură din nou să joace de doi, apoi câte un brâu sau o ardeleană, mamele îşi priveau copiii cu atâta dragoste fierbinte de mamă, îi mai chemau de la horă, le mângâiau obrazul, îi sărutau, apoi intrau şi mamele, de dragul lor, cu ei la rând şi jucau împreună, aceasta ca să le facă toate bucuriile copiilor, ca să plece veseli şi cu inimile curate şi liniştite la cătănie.

Numai eu stăteam la o parte şi îi priveam pe toţi, eram trist şi amărât, stăteam pe cufărul meu improvizat de mine, nevopsit, numai eu nu aveam pe nimeni, cine să mă mângâie şi să mă petreacă.

Stând aşa pe cufăr, mă gândeam: Doamne Sfinte, oare pentru cine ne vor pregăti şi instrui atâta tineret, care peste 3-4 luni de zile vom fi trimişi pe fronturi să ne luptăm cu alţi fraţi, poate nevinovaţi ca şi noi.

În jurul nostru mereu se plimbau jandarmii cu pene negre de cocoş la coif, să asculte, ba să vadă ce vorbim noi tinerii, ce zic părinţii şi care sunt ideile noastre, ale acelora care pleacă în armată, ba ascultau cântările noastre să vadă cum şi unde lovim cu ele.

Jandarmii, plimbându-se şi la dreapta şi la stânga, unul din ei se opreşte drept la mine şi îmi zice cu glasul stricat, în româneşte, aşa cum era pe atunci:

– Na, la dumneata tinere este trist, eu vede asta, de ce nu cântă şi D-ta cu ceilalţi cătane şi veselia puţin, să bea puţin palincă, la voi este bun palinca aici, na hai se vede cum ştia la D-ta să cânte, că este frumos cătană la împăratul nostru Franz Iosif.

• Da, da, răspund eu, însă noi tinerii de astăzi…

Întrerupsei… Se auzi semnalul şi „czugul” plecă din gara Iablaniţa, iar peste 15 minute era aici.

Ca un curent electric se începură pregătirile pentru urcare la „czug”, unii plângeau, alţii cântau, muzicile cântau marşuri de bună plecare, toţi cei din familie le urează celor ce plecară să se întoarcă acasă cât mai curând, sănătoşi şi în viaţă.

Jandarmul de lângă mine îmi zice:

– Na tinere, spune ce vrut la D-ta de spus, mai este timp destul până vine „czugul”.

Eu zic:

– Aha, da… Noi tinerii de astăzi mergem la război, să luptăm pentru cei bogaţi, care rămân acasă şi pe care îi acoperiţi voi.

Zice jandarmul:

– Măi tinere, nu vorbeşte aşa, tu cântă odată, na, acuşi vine „czugul”.

Eu mă gândii, să-i fac pe plac. Chem pe cei doi prieteni ai mei şi le zic să mă secondeze, pe Luchean Davidescu şi pe Iosif Margan, să cântăm într-o melodie plângătoare, dar totuşi plină de curaj:

Bati-o Doamne de maşină,

Cum ne trece în ţară străină,

Vine maşina greoaie,

Fumul negru o noroaie,

Una-n faţă, alta-n spate,

Alta pe la jumătate,

Cu vagoanele-ncărcate,

Cu voinici ca brazii-nalţi,

Duşi pe front chiar şi legaţi,

Unde zac părinţi şi fraţi,

La Doberdo îngropaţi,

Pentru oamenii bogaţi,

Carnea lor de tun în sânge

Prefăcută nu va plânge.

Ziua odată va veni,

Sângele va clocoti,

Soarele va răsări,

De la mic şi pân la mare,

Toţi vor cere răzbunare.

Cum s-a terminat cu cântecul, „czugul” a şi sosit la semnal în zona gării, iar jandarmul a început furios să înjure zeii şi „Budöş Olah”, iar prin vălmăşeala aceia cu urcarea la „czug”, unii cu cuferele în cap, alţii cu ele în mâini, unii le dădeau pe ferestrele „czugului”, şi aşa că jandarmul cu pene de cocoş a rămas huiduit de atâta mulţime, ba până la urmă ne-a şi tras un sălutir cătăneşte cu arma la umăr şi mâna la coiful lui, la plecarea „czugului”.

Greutatea „czugului” era atât de mare, căci abia trei marşini l-au putut scoate pe toate curbele şi tunelul pe Dealul Domaşnei, până la Poarta Orientală.

La Caransebeş ne-au aşteptat delegaţi în gară şi ne-au condus la cazarma zidită din timpul Mariei Tereza, din centrul oraşului, lângă Parcul popular.

Laurenţiu Ovidiu ROŞU