Adrian CRÂNGANU

Una dintre iluziile cu care mi-a plăcut mereu să mă amăgesc a fost aceea că, în orice împrejurare, am ştiut să privesc lucrurile cu luciditate. Nu cu optimism şi nici la modul pesimist. Doar realist. Şi acum îmi place să cred că procedez la fel. Acum, când o întâmplare absolut banală, trăită zilele trecute, m-a făcut să-mi amintesc de o altă meteahnă a noastră, a românilor, pe care m-am străduit din răsputeri s-o uit: aceea că ne credem şmecheri. Nu ştiu exact care e definiţia cuvântului în dicţionar şi, oricât de uşor mi-ar fi să o aflu, nu vreau s-o fac, pentru că nu mă interesează. Ştiu cum se manifestă şi care-i sunt urmările, şi atâta e suficient. Dar e o trăsătură care ne caracterizează, aşa cum pe nemţi îi defineşte disciplina, pe nordici răceala, pe italieni temperamentul sau pe spanioli orgoliul.

Îmi place, spuneam, să cred că sunt realist. Fără să confund tribuna stadionului cu sala de teatru, am, totuşi, unele pretenţii de la oamenii din jurul meu. Tot mai mici, pe zi ce trece, e adevărat, dar ei fac ca lucrurile să stea aşa şi nu altfel. Nu demult, am fost la un meci. Îmi notam fazele şi minutele în care s-au petrecut, şi mai făceam şi fotografii. E greu, dar cu timpul capeţi experienţă şi le poţi face destul de bine pe amândouă. La un moment dat, în timp ce verificam pe aparat ce am prins în ultimul cadru, pe teren, în careu, a fost un fault pe care nu am apucat să-l văd. Ca să pot să-mi notez cine l-a făcut, i-am întrebat pe cei din spatele meu cum s-a întâmplat şi care e jucătorul vinovat. Mi-au spus că e ,,unşparul, ăla blond”. Şi au început să hăhăie, ăsta e cuvântul, şi să-şi dea ghionturi. Erau superîncântaţi. Când m-am uitat pe foaia de arbitraj, am văzut că jucătorul cu numărul 11 are nume străin. L-am căutat cu privirea pe teren şi am văzut că era negru. Cred că nigerian. Când şi-au dat seama că am înţeles, cei din spatele meu nu s-au mai putut opri din râs minute bune. Un râs pe măsura poantei pe care mi-o făcuseră.

Dar suntem şmecheri şi în alte feluri. Din păcate, mai multe decât ar trebui. Şi-mi vin în minte atâtea exemple, încât nu ştiu la care să mă opresc mai întâi. Aş spune, în treacăt, că, prin toate, sau aproape toate colectivele prin care am lucrat de-a lungul anilor, cel mai bine au dus-o, de departe, cei care au făcut cel mai tare pe proştii. Iar asta, sunt sigur sută la sută, nu e valabil doar în cazul meu, ci se întâmplă peste tot între hotarele României. Şi mi s-a mai întâmplat, odată, ceva ce merită, zic eu, povestit. Mai demult, am scris o piesă de teatru căreia i s-a făcut o lectură la care au asistat şi nişte regizori de la Bucureşti. Şi, din păcate, şi eu. Spun asta fiindcă actorul din rolul principal, care citea textul, fără discuţie, la prima vedere, direct din manuscris, deşi trebuia să fie familiarizat bine de tot cu replicile, pentru ca era plătit pesntru asta, răcnea de se cutremurau pereţii, când, de fapt, trebuia să şoptească cuvintele, şi tăcea, findcă nu era atent, exact când trebuia să intre. Mi s-a făcut rău în ziua aceea. Şi greaţă, mai apoi. Fiindcă, băiat şmecher, actorul cu pricina s-a învârtit până a ajuns în scurtă vreme director artistic.

Ce-ar mai fi de spus? Poate doar că un asemenea popor, cu atâta caracter şi atâtea calităţi, nu poate avea decât un viitor absolut strălucit… E bună poanta, nu-i aşa?