Recent, Silvia Vialis a lansat volumul de poezii „Apassionata”, carte care cuprinde o colecţie de poezii din volumele „Lacrima mării”, „Amfora visului”, „Efigii” şi „Poeme autumnale”. Acest volum poate fi caracterizat ca fiind rodul creaţiei lirice a doamnei Vialis din ultimii 13 ani, astfel încât, prin intermediul său, avem o imagine de ansamblu asupra evoluţiei, dezvoltării şi perfecţionării stilului său, descoperind, totodată, o parte a gândurilor, trăirilor şi sentimentelor artistei în diferite momente şi etape ale vieţii.
Prin aceste poezii, autoarea ne demonstrează, dar mai presus de toate îşi demonstrează sieşi, că a învins în jocul cu soarta, că spiritul său va trăi veşnic prin intermediul acestor versuri, că a reuşit, în pofida tuturor opreliştilor vieţii, să-şi găsească împlinirea, pentru că eu nu cred că în poezie şi-a găsit un refugiu, aşa cum spune, ci mai degrabă a reuşit să-i dea existenţei sale acea parte care-i lipsea şi care, alături de fericirea familială, au făcut din dumneaei un om cu adevărat împlinit.
Poemele autoarei sunt deosebit de frumoase, iar versurile au o melodicitate aparte, dezvăluind cititorului un suflet sensibil, într-un om greu încercat de viaţă. Voltaire spunea că „Poezia este muzica sufletului şi, mai presus de toate, a sufletelor mari şi sensibile”, or, cine citeşte acest volum, nu se poate îndoi că ceea ce creează Silvia Vialis este POEZIE în adevăratul sens al cuvântului.
Oscilând între clasicism şi modernism, autoarea impresionează prin limpezimea şi echilibrul lingvistic al versurilor şi prin exprimarea aparent simplă, dar încărcată de semnificaţii, care surprinde numeroasele trăiri ale eului liric. Temele principale ale poeziilor sale sunt cea a timpului şi cea a destinului, care, de cele mai multe ori, se întrepătrund şi se regăsesc în corelaţie directă cu marea, ce apare ca laitmotiv în multe poeme.
Transpunerea în versuri a propriilor trăiri este realizată cu multă măiestrie, încât ne creează sentimentul că, citindu-i poeziile, citim fragmente din jurnalul autoarei, transpuse în versuri. Astfel, o surprindem pe Silvia Vialis, visătoare sau melancolică, plină de speranţă sau confruntându-se cu un puternic zbucium interior, fericită ori temătoare, duioasă sau uşor ironică.
Ceea ce frapează, poate, cel mai mult, este simplitatea şi profunzimea versurilor, raportate la valoarea deosebită a operei, şi aici exemplul cel mai bun îl constituie poezia „Jocul”, din volumul „Amfora visului” („Linişte profundă…/Visele nu-s moarte,/ Pe masa rotundă/ A rămas o carte…”).
Spirit sensibil, dar puternic, Silvia Vialis regăseşte în poezie forţa necesară să treacă peste unele greutăţi ale vieţii („am cunoscut prin tine alinarea”), dar, în acelaşi timp, prin intermediul poeziei ea dă glas trăirilor interioare care tind să o macine, să o consume („mă leagăn în galopuri de cuvinte”).
Poezia doamnei Vialis nu este invenţie, ci se constituie ca o alternanţă între notaţia minuţioasă a impresiilor infinit nuanţate, venite dinspre mediul înconjurător („Paradisul naturii/ inundă sufletul de verde/ Din ochii ierbii/ picură diamante”, sau „O frunză a căzut din pom;/ O va strivi brutal în humă/ Cândva piciorul unui om”), şi produsul profund sincer al unei sensibilităţi deosebite, materializat prin proiecţia unei stări sufleteşti care o copleşea în acel moment pe poetă („Şi deznădejdea sufletul mi-l arde/ Cu tot decorul alb şi glacial”, sau „Nu-mi mai asum azi riscul/ simţurilor acele/ M-am resemnat pe piscul/ singurătăţii mele”).
Discursul liric este foarte bine construit, fiecare vers fiind atent cizelat, iar expresivitatea limbajului, ritmul şi muzicalitatea versurilor comunică în mod elocvent mesajul estetic al întregii structuri artistice. Şi pentru că vorbeam de muzicalitatea versurilor, nu am putut să nu remarc asemănarea dintre titlul volumului şi cel al unei celebre sonate pentru pian a lui Beethoven, despre care acesta spunea că este una dintre cele mai „tumultuoase” piese ale sale, exact aşa cum îl percepem pe „omul” Silvia Vialis din versurile sale.
O să închei această analiză cu un citat din poetul englez John Keats, care, în câteva cuvinte, defineşte poezia în propria-i concepţie, or, dacă ar fi să caracterizăm succint poemele doamnei Vialis, ele s-ar încadra perfect în definiţia lui Keats, şi citez: „Poezia trebuie să fie impresionantă, dar nu ostentativă, ceva ce-ţi pătrunde în suflet, dar nu te şochează şi nu te uimeşte prin ea însăşi, ci prin subiectul ei”.
Mircea MOSCOVICI
