Nu, nu vreau să scriu despre alegeri, nu încă. E totul prea cald şi mi-e teamă că aş spune unele lucruri pe care aş putea să le regret mai târziu. Am s-o fac cândva, şi nu peste mult timp, dar azi o să vorbesc despre ceva care s-a răcit destul încât să nu-mi pară rău pentru ce o să spun. Pentru că nu mi se pare atât de important cine conduce ţara asta, cât mi se pare important ce fac şi cum sunt cei care, patru ani de-acum încolo, au să tot fie conduşi.
Ultima oară, acum două săptămâni, am scris despre fericirea care m-a cuprins atunci când am simţit în nări duhoarea care se ridica din canalul înfundat aflat în faţa blocului meu. Veneam de la spital, unde, într-un sfert de oră, am văzut destule grozăvii cât să-mi ajungă pe câţiva ani de-acum înainte, şi de ce mi-a fost frică n-am scăpat. Pentru că persoana pe care o însoţisem avea Covid, a trebuit să intru şi eu în carantină două săptămâni.
Nu de singurătate mi-a fost groază. E, poate, cea mai bună prietenă a mea. Nu mă întreabă niciodată nimic, iar dacă eu îi spun ceva mă ascultă întotdeauna cu cea mai mare atenţie. Pe urmă, adevărul e că doar eu, între patru pereţi, nu m-am simţit cu nimic mai singur decât aş fi fost într-un magazin la 10 dimineaţa. De altceva mi-a fost teamă, mai tare în primele zile, fiindcă pe urmă, cu fiecare oră care trecea, am început să mă împrietenesc şi cu ea, cu frica, aşa că nu pot să spun că a fost tocmai rău în carantină. Adevărul e că nici să mă laud nu prea am cu ce, fiindcă eu chiar cred în Covid. L-am văzut.
Nu pot să spun că m-a speriat, dar, dacă am putut să stau la distanţă de el, asta am făcut. În rest, mi s-a părut că e doar o chestiune de noroc să nu-l iei, şi nimic altceva. Iar eu am fost întotdeauna un om norocos. Cu toate astea, în fiecare dimineaţă, cum deschideam ochii, hop la frigider, muşcam dintr-un cârnat sau cotrobăiam după vreo ridiche şi-o înfulecam, numai ca să mă conving că încă mai am gust. Răsuflam însă uşurat doar după ce intram în bucătărie şi mă repezeam cu nasul în filtrul de cafea, iar dacă, cu nările larg deschise, mai simţeam şi mirosul coclit de fum de ţigară stătut peste noapte, mă puteam declara fericit, cel puţin până a doua zi.
În rest, cum nu puteam să ies din casă, am citit, m-am uitat la televizor, am mai scris câte ceva şi m-am mai şi gândit la unele lucruri. Iar una dintre întrebările care nu mi-au dat pace nici când am fost copil, nici mai târziu, şi mă frământă şi în ziua de azi, e ce-i face pe oameni să fie răi. Sau proşti, problemă pe care am adăugat-o pe parcurs. În două săptămâni am tot avut şi timp, şi motive să reflectez la toate astea.
Momentul în care am început să meditez a fost când am auzit la televizor că suntem cea mai religioasă ţară din Europa, dar pe ultimul loc când vine vorba să ne vaccinăm împotriva Covidului. Lucrurile astea le ştiam, pe amândouă, dar niciodată până atunci nu le-am pus unul lângă altul, sau poate ele nici n-au fost spuse aşa şi legătura am făcut-o eu, nu mai ştiu exact. Îmi amintesc doar că m-am uitat cu ochii cât sarmaua cum arhiepiscopul Tomisului, chemând lumea la pelerinaje, călca în picioare nu numai normele stabilite de guvern, ci şi hotărârea unei instanţe, şi nimeni, dar absolut nimeni nu că nu l-a luat de urechi, dar nici măcar nu l-a dojenit pentru trăsnăile pe care le-a făcut, sunt absolut convins că în singura ţară din Europa în care putea să le facă.
În rest, am uitat să vă spun, am mai jucat şi cărţi de câteva ori, ca în copilărie – popa prostu’. Dar abia săptămâna trecută am înţeles de unde-i vine numele.
Adrian CRÂNGANU