Dacă îmi amintesc bine, eram în tren, acum multă vreme, și, în timp ce, frânt de oboseală, ațipisem probabil cu gura deschisă, o clipă mi-a trecut prin cap că fiecare zi de-a mea e de fapt o viață în miniatură: mă nasc în fiecare dimineață, ca să mor seara. Nu știu din care colț al minții oi fi scos trăsnaia asta, dar a fost ceva ca o ceață care s-a risipit imediat şi mulţi ani am uitat de ea. Mi-a revenit însă în memorie pe neaşteptate, într-un moment în care, plictisit, mă uitam la televizor, şi, în loc să fac socoteala faptelor bune sau rele pe care le-am săvârşit în ziua aceea, aşa cum mi se întâmplă întotdeauna înainte de culcare, m-am trezit că ţin socoteala lichelelor politice care, vinovate până-n măduva oaselor, ies din puşcării pe capete şi se duc să-şi trăiască vieţile mizerabile într-un arest de lux pentru care mulţi oameni cinstiţi ar ucide, numai să aibă parte de el. Culmea e că nu m-am enervat. Am stat câteva clipe pe gânduri şi până la urmă m-am hotărât să scap de o poveste pe care de multă vreme am tot vrut s-o spun.
Iat-o. Acum câţiva ani, am găsit, îndesat în uşa redacţiei, un plic. Era mototolit şi, cum plouase pe el, cerneala se scursese în toate direcţiile, dar tot am reuşit să citesc numele meu şi, pe dos, pe al celui care mi-l trimisese. L-am deschis, am citit scrisoarea, şi câteva zile n-am ştiut ce să fac. Pe scurt, un bărbat îmi scria din închisoare, de la Popa Şapcă, dacă pot să-i trimit şi lui ziarul „7 Zile”, fiindcă, înainte de a fi încarcerat, locuise în zona Caransebeşului. Nu mai ştia nimic din ce se întâmplă pe-aici de vreo 12 ani, de când era în puşcărie. Mi-am amintit dintr-odată de ce numele lui nu-mi fusese străin atunci când l-am citit pe plic. În urmă cu acei 12 ani, chiar colegul meu de birou de la ziarul la care lucram atunci scrisese despre cazul lui. N-am să spun nici despre cine, nici despre ce era vorba, dar fusese ceva cu adevărat grav.
Câteva zile am stat în cumpănă. Mai avea de ispăşit încă doi ani, îmi scria el, timp în care ştirile de acasă i-ar face un bine pe care mie mi-ar fi greu să-l înţeleg. Până la urmă, am mers pe judecata cea mai simplă – mie, omul nu-mi greşise cu nimic, iar pentru ce le făcuse altora plătise deja cu 12 ani din viaţă şi-l mai aşteptau doi. Ca să n-o mai lungesc, timp de doi ani m-am dus o dată pe lună la poştă şi i-am trimis câte patru ziare în plicuri din acelea mari, cafenii. Ba uneori, la Paşti şi la Crăciun, mai strecuram pe lângă ziare şi câte-o hârtie în care îl felicitam de sărbători.
Într-o bună zi, astă-primăvară, am primit un telefon. Nu ştiu cum să spun, dar am ştiut din prima clipă că era el. Se liberase şi voia să mă cunoască. Cum eu nu prea am timp, mi-a trebuit aproape o lună până să-mi fac drum la el. Să spun că am fost dezamăgit când l-am văzut? Nu, pentru că nu am fost. Am fost bucuros, fiindcă nu arăta nici pe departe aşa cum mi-l închipuisem eu. Am povestit, la o cafea, câte-n lună şi-n stele, e drept că mai mult el, iar eu am ascultat. Mi-a înşirat câţiva oameni care, până acum doi-trei ani, cântăreau greu de tot în Caraş-Severin şi pe care el îi lăsase acolo, la Popa Şapcă. Despre fiecare mi-a spus câte ceva. Pe unul, un mucos de ţigănuş de 20 de ani îl trimitea după ţigări. Altul dădea, cât era ziua de lungă, cu T-ul prin celulă, printre paturi… Ei însă nu furaseră destul încât să fie lăsaţi liberi…
Aproape c-am rămas cu gura căscată ascultându-l. Ca atunci, în tren, când mi-a trecut prin cap ideea că mă nasc în fiecare dimineaţă, dar pentru asta trebuie să mor în fiecare seară.
Adrian CRÂNGANU
