Adrian CRÂNGANU
Poate că e o dovadă de egoism, însă, de cele mai multe ori, atunci când am fost singur, singur cu adevărat, iar asta s-a întâmplat de vreo trei sau patru ori, când am fost internat în spital, atunci, aşadar, nu m-am gândit niciodată la alţii, ci doar la mine. La persoana mea, şi atât. De fiecare dată când am ajuns acolo am fost grav bolnav, iar asta explică într-o oarecare măsură purtarea mea. Nu-mi caut scuze, dar abia mai târziu, când m-am făcut bine, am văzut cu alţi ochi răutatea celor cu adevărat bolnavi, o răutate nu transformată în invidie împotriva celor sănătoşi din jur, ci împotriva lor înşile, a bolii şi a timpului. Dar nu răutate, ci înstrăinare e cuvântul care se potriveşte cel mai bine acelei stări prin care şi eu am trecut. Înstrăinare şi frică. Şi am fost cu atât mai îngăduitor cu bolnavii după aceea, cu cât am înţeles mai bine că, aşa cum am căzut eu în capcana celor două cuvinte, şi alţii o puteau face. Şi cred că oricui i se poate întâmpla. Iar când eşti conştient de toate astea – aşa cum a fost şi eu –, şi nu te poţi controla, atunci e şi mai dureros.
De fiecare dată, în lunile în care am stat în spital, fiindcă întotdeauna internările mele au fost lungi, îmi amintesc chiar că într-o iarnă am stat atât de mult în pat încât, atunci când m-am ridicat şi a trebuit să plec în oraş, aproape că a trebuit să învăţ din nou să merg, să pun un picior înaintea celuilalt, de fiecare dată, deci, ca să-mi treacă timpul mai uşor, încercam un fel de joc în care să răspund la întrebarea simplă: cine sunt eu? Am găsit zeci, poate sute de răspunsuri, dar niciunul care să mă mulţumească cu adevărat. Era ca şi cum m-aş fi privit într-o oglindă şi fiecare răspuns era un alt chip reflectat de suprafaţa argintie pe care doar eu o vedeam.
La un moment dat, într-una din acele internări, am văzut pe coridorul spitalului o scenă care m-a cutremurat. Fiindcă îi dăduse de înţeles, şi apoi îi şi spusese verde-n faţă că nu-i place de el şi că vrea să fie lăsată în pace, o femeie a fost lovită, în trecere, cu umărul, peste sâni, de bărbatul pe care îl refuzase, dar atât de tare încât a căzut şi s-a lovit cu capul de ciment şi aproape că şi-a pierdut cunoştinţa. Pe el mi-l amintesc şi acum: ochii îi scăpărau, scrâşnea din dinţi şi strângea sălbatic din pumni. A doua zi i s-a făcut ieşirea, iar femeia şi-a revenit destul de repede. În noaptea aceea, însă, eu n-am putut să dorm. Am stat în întuneric, cu ochii în tavan, din când în când am ieşit să fumez câte o ţigară, şi m-am gândit, am încercat să-mi închipui cum e să urăşti cu adevărat. Ceva sau pe cineva, nu avea importanţă. Dar, oricât m-am străduit, nu am reuşit. Şi, probabil, oricâte nopţi mi-aş mai pierde de-acum înainte, n-am să izbutesc, fiindcă eu n-am putut să urăsc niciodată pe nimeni. Nu i-am urât pe cei care au încercat să mă umilească. Nici pe cei care m-au minţit. Nici pe cei care m-au trădat. Nici pe cei care m-au înşelat. Şi nici pe cei care m-au furat. Şi pe mine, şi pe poporul ăsta.
Nu, nu pot, nu ştiu să urăsc, şi pace. Nici eu, şi, din câte se vede, nici poporul ăsta. Putem, însă, şi avem toate motivele să fim dezamăgiţi, sătui de toate şi scârbiţi. Şi eu, şi poporul ăsta.
