Cred – dar n-aş putea s-o spun cu mâna pe inimă – că una din primele lecţii pe care mi le-a predat viaţa, încă înainte chiar de a merge la şcoală, a fost că orice lucru are un preţ pe care, mai devreme sau mai târziu, musai trebuie să-l plătesc. Bine, la vârsta la care s-a petrecut întâmplarea din care, mai târziu, am dedus că despre asta e vorba, nu eram tocmai în măsură să apreciez la justa lor valoare gravitatea unor fapte, dar cam asta a fost concluzia pe care am tras-o după ce Petrică a încasat două scatoalce peste gură de la mamă-sa, pentru că îi şterpelise felia de pâine cu salată de vinete cu care Dani coborâse din bloc şi din care muşca plescăind, ca să ne curgă nouă balele de poftă sau, mai rău, vreo trei fetiţe din grupa mare de la grădiniţă, vecine cu noi, să avorteze din acelaşi motiv, fiindcă şi despre asta am discutat între noi în zilele care au urmat.

De-a lungul anilor, exemplele, ca nişte teme de casă târzii la lecţia pe care o primisem în copilărie, au fost tot mai multe, iar urmările lor, mai grave, mai profunde. Am înţeles, în plus faţă de ce-mi însuşisem din păţania cu felia de pâine cu salată de vinete, că fiecare zâmbet se plăteşte cu o lacrimă, şi că fiecare lacrimă costă un compromis, ca să nu se transforme în hohote de plâns. Cu toate astea, ce învăţasem la clasă, în teorie, rareori am şi reuşit să duc la bun sfârşit în orele de practică. În tinereţe, prostiile au întrecut întotdeauna la număr faptele bune pe care le-am făcut. Niciodată n-am vrut să fie aşa, dar n-am ştiut să am răbdare şi, când am văzut că viaţa nu mi-a dat ceea ce consideram că mi se cuvine, mi-am luat singur, şi am fost pedepsit, negreşit, de fiecare dată. Nu întotdeauna imediat, dar, în timp, am plătit pentru fiecare lucru pe care l-am furat vieţii, chiar dacă n-am ştiut exact ordinea în care soarta îşi plătea datoriile.

N-a fost însă mereu doar rău. Mi-am primit şi porţia de bine, dar, tot aşa, n-am prea înţeles ca răsplată a căror fapte frumoase pe care le-am făcut. Dacă mi s-a întâmplat să pierd ceva, repede găseam un lucru mai valoros, iar dacă cineva îmi provoca o durere, îndată venea altcineva care să-mi îngrijească rănile. Unii, cu care am mai stat de vorbă despre asta, mi-au spus că e mâna Domnului, Justiţia Divină. O fi, eu nu zic nici da, nici nu, însă ştiu sigur că la mine lucrurile stau în echilibru şi că, dacă ar fi să contabilizez binele din viaţa mea, bilanţul ar ieşi, clar, pe profit.

O explicaţie pentru asta ar fi că, intenţionat, eu n-am făcut rău nimănui. Dacă am greşit, mi-am cerut iertare. Dacă am doborât, fără voia mea, pe cineva, i-am întins mâna şi l-am ajutat să se ridice, iar pentru asta n-a fost nevoie să primesc lecţii de la viaţă. Am învăţat singur, în nopţile în care, simţindu-mă vinovat de ceva, nu puteam să adorm. N-au fost multe asemenea nopţi, dar au fost destule cât să mă facă să înţeleg că nimic, nici banii şi nici iluzia puterii, nu pot înlocui liniştea pe care eu, cel puţin, am căutat s-o am mereu în preajmă.

Am să pun în curând capul pe pernă şi nu mă macină nicio remuşcare, doar câteva curiozităţi. Mă întreb cum poate să doarmă Sebastian Ghiţă, şi tot eu îmi răspund că n-are cum. Nici Traian Băsescu, nici Ion Iliescu, nici Elena Udrea, nici Alina Bica, nici Laura Codruța Kövesi, nici Florian Coldea, nici atâţia şi-atâţia alţii care tremură pentru paturile lor călduţe. Ei, în cel mai bun caz, aţipesc. Şi au coşmaruri.

Eu ştiu că dimineaţă am să mă trezesc târziu. E preţul pe care-l plătesc pentru ora la care am terminat de scris editorialul. Am, însă, de unde. Portofelul cu vise e atât de gros, încât îmi umflă buzunarul din spate al pantalonilor de pijama.

Adrian CRÂNGANU