Poate că ar mai fi trebuit să treacă ceva timp până să-mi dau seama cât de repede s-au scurs anii şi cât de bătrân sunt în realitate, dacă, mai deunăzi, nu m-aş fi întâlnit cu un prieten în faţa căruia m-am apucat să socotesc pe degete câte campanii electorale au trecut peste mine, ca ziarist mă refer. Abia când am îndoit degetul mare de la mâna stângă am înţeles că au fost şase, şi în total 24 de ani. Aş minţi dacă aş spune că nu ştiu cum au trecut, fiindcă mi-i amintesc pe fiecare în parte, aproape până la secundă. N-aş putea să spun cât de frumoşi au fost unii sau de urâţi alţii, dar ştiu sigur că toţi au fost grei. Poate din cauza asta şi optimismul şi entuziasmul mi s-au mai gârbovit, şi speranţele mi se sprijină în baston. Iar starea asta de bătrâneţe mi s-a agravat, cred, în ziua în care am fost invitat să le vorbesc unor elevi despre presă. De o parte a mesei stăteam eu, de cealaltă, ei, iar bucata de lemn dintre noi măsura, în clipele acestea, nu 40, ci o mie de ani.

M-au întrebat câte-n lună şi-n stele, şi cred că dacă ei n-ar fi trebuit să meargă la şcoală, iar eu la redacţie, am mai fi stat de vorbă şi acum. Am avut impresia că vor să afle într-o oră tot ce am învăţat eu în 25 de ani şi-un pic. Într-un fel, eram ca la şcoală, atâta doar că eu eram elevul, iar ei, vreo 15, dascălii care mă scoseseră la tablă. Era un examen pe care n-aveam voie să-l pic, aşa că m-am ţinut tare în faţa lor, chiar dacă am încercat s-o fac cu blândeţe. Îmi ziceam că dacă, după o oră în care mi-au întors mintea pe toate feţele, măcar pe unul dintre ei îl bate gândul să se facă ziarist, nu mi-am pierdut timpul degeaba.

Ca o călăuză, i-am purtat pe drumul pe care merge un articol de la evenimentul la care se duce redactorul, până la foaia de hârtie pe care e tipărit. Ca să fiu şi mai convingător, mi-am scos din geantă armele şi le-am aşezat în faţa lor, pe masă: reportofonul, aparatul de fotografiat, agenda şi pixul. Şi m-am bucurat când eleva de lângă mine a început să dea foile una după alta, ca să vadă cu ochii ei cum arată nişte mâzgăleli prescurtate făcute pe genunchi ori în picioare, cu carnetul sprijinit în palmă. Uneori, i-am explicat, filele s-au încreţit. Atunci înseamnă că am scris în ploaie.

Altceva ce-au mai vrut să ştie a fost cam cât timp liber îmi rămâne numai pentru mine, fiindcă până atunci, fără să vreau, mă plânsesem atât de tare de programul de lucru, încât, dacă ar fi fost după mine, aş fi inventat ziua de o sută de ore, ca să-mi rămână şi mie câteva, nu multe, în care să-mi cumpăr vreo pereche de pantofi, să mă tund, să văd un film de la început până la sfârşit, sau să-l sun, măcar o dată pe lună, pe fiul meu la telefon, să-l întreb pur şi simplu cum o mai duce. Nu ştiu dacă m-au crezut, dar mă cam îndoiesc. La vârsta aia, ceasurile de la mâinile lor nu arată aceeaşi oră cu cel de pe mâna mea. Al meu o ia înainte.

Cineva m-a mai întrebat dacă eu cred că, într-adevăr, presa e câinele de pază al democraţiei. N-am răspuns imediat. Cum însă n-am vrut să-i mint, le-am spus că poate aşa o fi fost pe vremuri, sau se-ntâmplă să fie prin alte părţi, nu în România, fiindcă la noi, acum, presa nu mai e decât o potaie care păzeşte democraţia doar în măsura în care între ea şi clasa politică punem semnul egal. N-am zis bine?

Adrian CRÂNGANU