Adrian CRÂNGANU
Eu am făcut Armata la Grăniceri. Asta a fost demult, în urmă cu aproape 30 de ani, când lucrurile stăteau cu totul altfel decât acum. Eram, pe vremea aceea, cred, cam ceea ce se înţelege astăzi prin poliţist de frontieră. Bineînţeles, cu diferenţele de rigoare, iar una dintre ele se referă la faptul că eram un simplu militar în termen, care abia aştepta să treacă zilele ca să se poată întoarce mai repede acasă. Nu ne păsa – nici mie, nici colegilor mei – nici cât negru sub unghie de ceea ce se întâmpla în frontieră. Cu toţii uram pichetul, haina militară, arma şi gloanţele cu care plecam în patrulare, şi blestemam din tot sufletul iarna câinoasă dintre 1981 şi 1982.
Astăzi, sau, mă rog, după Revoluţie, e cu totul altfel. În primul rând, nu se mai ,,fuge” dincolo, şi ăsta e cel mai important lucru. Pe urmă, poliţiştii de frontieră sunt profesionişti, oameni în toată firea, nu nişte bieţi băieţandri, cum eram noi. Şi mă gândesc că azi nici nu mai au după cine să alerge, aşa că nu trebuie să mai meargă pe jos, pe lângă fâşia arată, prin ploi şi prin ninsori, să li se prindă pe tălpile bocancilor farfurii de noroi cât roata carului, pe care să le radă, din când în când, cu baioneta, şi nici nu mai îngheaţă, cu orele, în postul de pândă, nemişcaţi şi mai ales chinuiţi de amintiri călduţe din celaltă viaţă, de dinainte. Asta, cred, era cel mai greu de suportat: să-ţi aminteşti. Nu muşcătura arzătoare a gerului, nu pleznetul ploii şi al vântului, ci otrava amintirilor.
Eu am avut ghinionul să fac frontiera în pichet, în linia întâi, chiar pe graniţă. Dincolo de fâşie era Uniunea Sovietică, astăzi Ucraina, şi, chiar dacă acolo nu se întâmpla aproape niciodată nimic, noi tot trebuia să fim cu ochii-n patru. În fiecare zi patrulam 21 de kilometri – şapte de la pichet la fâşie, şapte pe arătură şi şapte înapoi la pichet –, uneori prin zăpadă până la brâu şi la minus 20 de grade. Adevărul e că de cele mai multe ori n-o făceam; ne ascundeam prin vreun sălaş părăsit, fumam, beam pălincă pe care o cumpăram de la săteni şi povesteam din civilie. Ce altceva puteam să facem? Eram cruzi, iar tinereţea ne era cea mai grea povară.
Aveam însă şi colegi în punctele de trecere a frontierei, fiindcă aşa se chemau pe atunci. Ei nimeriseră mai bine, stăteau opt ore în vamă, în uniforme noi, cu mănuşi şi hamuri albe, feriţi de frig, de ploi şi de vânt. Şi, din când în când, mai primeau câte ceva. Cea mai îndrăzneaţă legendă care circula la vremea aceea vorbea despre un soldat din Timişoara care primise o ciocolată şi două cartuşe de ţigări într-un schimb. Amintirile, însă, din câte mi s-a povestit, nici pe ei nu-i ocoleau. Eram doar acelaşi leat.
În ultima vreme, pe la vămi a început curăţenia de iarnă. E un ger cumplit pe-acolo, ca-n iarna lui ’81 spre ’82, şi bate crivăţul, aşa cum şi pe noi ne-a bătut un an şi patru luni, de ne-ascundeam prin colibe sau pe fundul vreunei vâlcele. Mă-ntreb, însă, cât timp de-acum înainte vor trebui să suporte cei arestaţi, şi cei încă liberi, povara amintirilor. Eu cred că foarte puţin. Dacă nu deloc.
