Pompa care-i bătuse de milioane de ori în trup acum s-a oprit. A trecut pragul liniștit, simțind un soi de pace deplină, pe care niciodată până acum n-a mai simțit-o. Dincolo nu era nimic. Absolut nimic. A așteptat un pic descumpănit să vină să-l ia cineva, bucuros cumva că acum i se va clarifica în sfârșit întrebarea pe care și-a pus-o aproape întreaga viață: ce dumnezeu o să-l întâmpine: dumnezeul creștinilor, cel al evreilor, Alah, Zarathustra? Nu era nici unul, era doar un gol imens, nețărmurit, și totuși avea senzația că în jurul lui există o forță cum nici închipuirea lui n-ar fi putut-o zămisli, o forță care cuprindea întreg acest nemărginit nimic, o forță din care chiar și el făcea parte. Se uită la sine însuși și nu văzu nimic, cu toate că era conștient că există, că are simțuri, dar că nu le poate defini, amestecate toate într-un întreg. Durere și fericire, alb și negru, lumină și întuneric. Dreptatea și neadevărul, tristețea și bucuria, ura și dragostea i se păreau fără sens, legate una de cealaltă ca o singură noțiune unică.
Își căută corpul și îl găsi ca o hologramă undeva, n-ar fi putut spune dacă e aproape sau departe, sus sau jos. Era pur și simplu acolo, nemișcat, diafan, mort. Nu simți nici un regret, nici o străfulgerare de tristețe sau durere, doar o undă oarecare de uimire să-și vadă învelișul din afară, fără să poată într-adevăr să perceapă dacă e al lui sau doar un obiect nemișcat plutind în pustiul fără dimensiuni.
Prima senzație pe care a încercat-o a fost că timpul dispăruse, că, în spațiul ăsta imens, totul era oprit, nemișcat, și o forță imensă stăpânește omniprezent și atotputernic, o forță împrăștiată uniform în fiecare particulă de nimic din spațiul ăsta gol.
Cândva a început să se trezească parcă, aşa, ca dintr-un vis, încet, foarte încet, și, foarte încet, timpul a început să se miște, spațiul a început să se umple, întâi cu câteva, apoi cu din ce în ce mai multe nedefinite obiecte invizibile, le-a numit obiecte fiindcă nu a găsit nici o noțiune ca să le explice, să le definească, să le numească. Erau invizibile și totuși le putea vedea, știa că ele există, că sunt acolo, că se mișcă şi că fac parte dintr-un tot inseparabil, fiecare pentru el, dar parte a acestui tot. Le putea urmări mișcarea, intensitatea, unele erau mai mici, altele mai mari, pe unele le simțea mai puternice, pe altele mai slabe. Se simțea și el parte a acestei mișcări invizibile, în care tot mai multe apăreau, până când spațiul s-a umplut, erau ca niște aure fără strălucire, ca niște vise fără sens. Cuvântul „suflet” i s-a părut cea mai apropiată noțiune cu care le-ar putea numi, un cuvânt cu care le poți numi, dar nu descrie, ceva de nedescris, doar de intuit.
Încetul cu încetul simți că, inconștient, se aliniază acestei mișcări a cărei logică n-o putea încă cuprinde și că, încetul cu încetul, se puse în mișcare în spațiul în care nu exista nici aproape, nici departe, nici sus, nici jos. Apoi începu să priceapă: toate aceste zburătoare erau ca și el, existente miezuri ale unor foste vieți, fiecare cândva o temporară ființă pe un temporar Pământ.
Apoi a văzut exploziile. Mici explozii fără sunet, fără culoare, fără lumină, o dispariție instantanee din lumea asta ciudată, o apariție nouă în ea. Golul s-a umplut de dispariții și apariții, unele apăreau din nimic, altele dispăreau din el. A înțeles că înțelege totul fără să trebuiască să gândească, fără să-i spună cineva, a înțeles instinctiv că totul are un curs, o logică, şi că o să înțeleagă totul de la sine când va veni timpul, așa cum a venit acum timpul să înțeleagă că fiecare apariție este o dispariție din lumea vie din care nu demult a făcut și el parte. Și, prin analogie, a înțeles că fiecare dispariție e o reîntoarcere în lumea vie și asta l-a condus la o nouă fază a acestei existențe astrale, o fază a întrebărilor, a analizei întregii sale vieți pământene, a înțeles instinctiv că de asta atârnă plecarea lui din acest neant întruchipat într-un om sau într-o râmă. Și a realizat că acum nu mai poate să schimbe nimic, absolut nimic, doar să-și vadă greșelile, nu să le corecteze, nu să le schimbe.
Ce înseamnă o greșeală, ce înseamnă un păcat? De unde să știe ce-a fost rău sau ce-a fost bun? Și-a văzut viața lui și a altora, cunoscuți sau necunoscuți, ca într-un film rulat cu o viteză de mii de ori mai mare decât ar trebui să fie, și s-a văzut pe el făcând una și alta și n-a știut dacă e bine sau rău, fiindcă în altă parte un altul ca el era lăudat pentru ce el era certat. A văzut oameni mândrindu-se că au ucis și a văzut oameni care au fost pedepsiți pentru asta. A văzut credințe în mulți dumnezei și morți în numele lor, prea mulți morți, a văzut oameni buni și răi, dar ce înseamnă să fii bun, ce înseamnă să fii rău? Sunt regulile omului cele bune? Sau cele ale animalelor lipsite de gândire perversă, acționând cinstit, necesar? Și atunci și-a dat seama că nu există adevăr și că nu există bine și rău, că tot ce-a știut și a făcut el au fost doar drumuri trasate de niște reguli necesare unui anumit loc, unui anumit timp. Și atunci și-a dat seama că poate n-a greșit, fiindcă nu există o greșeală absolută în afara regulilor trasate de alții. Și-a adus aminte de mici greșeli pe care a crezut că le-a făcut, și s-a întrebat cât de mult atârnă acestea în balanța judecății și cine e Judecătorul? Da, cine e Judecătorul?
Atunci a realizat uimit că Judecătorul e chiar el, el împreună cu alții, infinit de mulți, ce alcătuiesc roiul ăsta de aure fără culoare și fără lumină, care se preumblă prin neantul fără viață. Atunci a început să se judece singur și să găsească că a greșit față de el însuși când și-a rănit familia sau prietenul sau un străin care nu i-a făcut nimic. A început să se judece pentru gândurile sale urâte despre alții, pentru egoismul lui, răutatea lui, indiferența lui și pentru lipsa lui de iubire.
Iubire. E singurul lucru care nu e legat de vreo regulă, de vreo dogmă, e singurul lucru absolut, și e singurul lucru care contează la judecata din urmă. Iubirea de sine şi iubirea faţă de toți ceilalți. Dacă iubești nu rănești, nu omori, nu ascunzi, nu acuzi. Dacă iubești cu adevărat… Da, dacă iubești cu adevărat…
Stefan KELLNER