Printre amintirile care au să mă însoţească, probabil, până la sfârşitul vieţii, fiindcă întâmplarea s-a petrecut târziu şi n-o să mai am destul timp s-o uit, o să fie şi aceea cu răspunsul pe care i l-am dat unui profesor atunci când, ca să mă convingă cât de importanţi sunt ei, dascălii, m-a întrebat cine m-a învăţat să scriu. Acum nu ştiu dacă ori el n-a pus întrebarea corect, ori eu n-am înţeles-o bine, dar ştiu că am ridicat din umeri şi i-am spus simplu: eu. Ce altceva să-i fi zis? Puteam să adaug că aşa ceva nu-ţi poate băga nimeni în cap, oricâte şcoli ai face, şi că de fapt e vorba de o înclinaţie spre scris şi citit pe care o simţi de mic şi pe care, mai târziu, o dezvolţi sau nu.
L-am lăsat însă să vorbească mai departe. Mi-a explicat că dacă nu era învăţătoarea care să-mi conducă mâna spre primul a şi, mai apoi, spre celelalte litere ale alfabetului, sau, mai târziu, profesorii de limba română, care să mă înveţe ce şi cum să scriu, n-aş fi fost în veci ceea ce sunt azi. Cred că m-am strâmbat, nu sunt sigur, dar i-am zis că, în logica lui, dacă n-ar fi existat un dascăl de educaţie fizică pe la Constanţa, care să-i arate cum să-şi încalţe tenişii, nici Hagi n-ar fi ajuns fotbalist.
Dar văd că m-am cam lungit cu ideea asta, şi nu doar despre dascăli vreau să vorbesc azi, ci şi despre părinţi şi copii. Mai ales despre elevi, fiindcă de la ei cred eu că pleacă totul. Vremurile s-au schimbat de-atunci, nici eu nu mai sunt acelaşi, dar nu ştiu dacă am reuşit să ţin pasul cu ele în aşa fel încât să nu fiu chiar atât de pornit când mă uit în curtea unei şcoli. E vorba despre ceva pe care l-am ţinut mult timp în mine. N-aş fi făcut-o poate nici acum, dar m-au împins la asta televizorul la care văd în fiecare zi tot felul de grozăvii şi de bătăi prin clase, că-s fete, că-s băieţi, nici nu mai contează, şi apoi trotuarele pe care merg alături de nişte tineri care ar trebui să fie elevi, dar vorbesc mai murdar decât prietenul meu din copilărie, Petrică, atunci când mai venea în vacanţă de la şcoala de corecţie. Şi tot aşa, că-s fete, că-s băieţi, nici nu mai contează.
N-aş vrea să folosesc expresia pe vremea mea, dar acum chiar n-am încotro. Aşa că zic că, atunci când eram eu copil, părinţii mei nu făceau parte din ceea ce aş fi putut numi protipendada blocului, erau cumva mai din pătura de mijloc, dar, cu toate că noi, copiii păturii ăsteia, mai fumam pe ascuns, mai chiuleam de la şcoală şi mai spărgeam câte-un geam ori scoteam limba la vreo babă, eram îngeri în comparaţie cu ce văd azi pe stradă şi mai ales cu ce aud. Şi-am încercat şi încă încerc să găsesc vinovaţii pentru toate astea.
Am ştiut şi am simţit pe propria piele prăpastia dintre generaţii, din amândouă sensurile. Nici eu nu m-am înţeles cu tatăl meu. Deloc. M-am folosit însă de greşelile lui, încercând să astup cu ele văgăuna care, odată cu timpul, s-a căscat între mine şi fiul meu. Nu ştiu dacă am şi reuşit, dar podul dintre noi eu trebuia să-l construiesc.
Vedeţi, copiii ăştia, elevii, erau o problemă şi pe vremuri. Îmi vine acum în minte o altă amintire, de la o şedinţă ţinută la prefectură, eram tânăr reporter pe-atunci, la care un doctor cunoscut a stabilit, în calitate de simplu om, vinovaţii, cam aşa, în ordine inversă: trei – sistemul de învăţământ, doi – profesorii, şi unu – părinţii. Că-s mame, că-s taţi, nici nu mai contează.
Mi-am luat notiţe, m-am dus în redacţie, mi-am scris articolul, dar despre lucrul ăsta n-am suflat o vorbă. O fac acum. Dacă n-o fi cumva prea târziu.
Adrian CRÂNGANU