Parcurgând cu migală paginile de istorie pe care le dorim dedicate etnografiei româneşti din Banat, acei paşi de început, consemnaţi la sfârşitul secolului al XIX-lea, şovăielnici, dar care adeseori au echivalat cu pietre de temelii durabile, vom fi nevoiţi să aşezăm în ordine strict cronologică impozanta expoziţie organizată la Oraviţa între 10 august şi 15 septembrie 1869, din iniţiativa Reuniunii cetăţeneşti de casină şi cetire din localitate.
Organizatorii îşi propuseseră ca aceasta să se înscrie ca un eveniment de rezonanţă în viaţa Banatului. Nu se omiseseră nicidecum obiectele etnografice, care se doreau prezentate „în formă nemţească, românească şi craşovenească şi câte două darabe din tot felul”. În epocă, o asemenea iniţiativă nu a trecut neobservată. Însuşi episcopul ortodox al Caransebeşului, Ioan Popasu, considera expoziţia „salutat înaintătoare de artă şi industrie”.
Pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea, puţine sunt localităţile româneşti şi puţini sunt oamenii care şi-au propus să organizeze expoziţii care să pună în lumină geniul şi îndemânarea unui neam care şi-a creat propria conduită de viaţă prin făurirea unui inventar de bunuri proprii, casnice şi gospodăreşti de o frumuseţe şi utilitate deosebite.
Datele pe care le deţinem ne obligă să aşezăm înaintea expoziţiei amintite mai sus pe cea pe care au organizat-o braşovenii în anul 1862, cu prilejul Adunării generale a ASTREI. Meritul organizării i-a revenit harnicului protopop Ioan Popasu, viitorul episcop de Caransebeş.
Rememorând în anul 1944 suita de evenimente culturale de excepţie pregătite şi trăite de românii braşoveni în 1862, când au organizat prima expoziţie care punea în valoare geniul românesc, dr. Cornel Corneanu preciza că „Ea a dovedit Vienei şi Budapestei că românii sunt tari şi în comerţ şi industrie (de casă – n.a.), nu numai în agricultură. Ea a sporit încrederea naţiei în propriile ei puteri”.
Despre alte asemenea expoziţii, până spre sfârşitul secolului, informaţiile sunt puţine şi nerelevante. Un articol evocator dedicat Anei Velovan de eminentul om politic şi de cultură caransebeşan Cornel Corneanu, fost vicepreşedinte al Camerei deputaţilor în parlamentul României Mari, la puţină vreme după moartea acesteia, m-a îndemnat să mă întorc la izvoare şi să descopăr preocupări nebănuite.
Desigur, Ana Velovan nu era numai soţia marelui profesor şi pedagog român Ştefan Velovan (1852-1932), ea era un produs, în sensul intelectual al cuvântului, al familiei Biju din Caransebeş, care a dat neamului românesc nume ilustre, profesori, pictori, învăţători şi negustori, toţi cu o conduită naţională de excepţie. Dr. Cornel Corneanu scria despre dânsa că în perioada caransebeşană, adică până în octombrie 1893, când împreună cu soţul său, profesorul Ştefan Velovan, a trecut în România, a condus, împreună cu Maria Românu, Societatea femeilor române, a organizat concerte de teatru, serate, ruga bisericii, expoziţii de copii şi produse ale muncii ţărăneşti. Şi din acest punct de vedere, ea îşi dorea propria exprimare, pe care şi-a descoperit-o în organizarea unei expoziţii etnografice de ecou în Banat. Preocupările sale s-au înscris în paleta mai largă de acest gen, promovată şi de Iosif Vulcan şi renumitul folclorist bănăţean Athanasie M. Marienescu, membru al Academiei Române, care a susţinut pentru prima dată la noi ideea de a înfiinţa un muzeu etnografic românesc.
Expoziţia gândită şi organizată de Ana Velovan urmărea două scopuri. Primul era acela de a dovedi şi altora zestrea nativă a neamului românesc de a zămisli unelte şi bunuri trebuitoare pe care nu le întâlneşti la alte popoare, iar pe de altă parte de a-şi aduce împreună cu membrii Societăţii femeilor române propria contribuţie la ridicarea monumentului lui Constantin Diaconovici-Loga, proiectat să se ridice în cimitirul caransebeşan, prin donarea unei treimi din venitul expoziţiei.
Pentru că portul românesc a fost dintotdeauna zestrea noastră materială, şi mai ales artistică, cu care am uimit oricând străinătatea, se cuveneau subliniate în epocă eforturile pe care ţăranca română, cu puţina ei ştiinţă de carte, dar cu un deosebit cult pentru frumos şi durabil, le-a făcut pentru a perpetua o tradiţie care se pierde în negura istoriei noastre. Şi, pe bună dreptate, cei care slujeau la promovarea culturii naţionale în aceste decenii de intensă afirmare naţională n-au uitat ţăranca română, modesta şi anonima autoare a acestui nepieritor tezaur.
Cât de multă dreptate avea Iosif Vulcan, atunci când, aflat la Caransebeş, în septembrie 1889, pentru a conduce lucrările Adunării generale ale Societăţii pentru Fond de Teatru Român, susţinea că „Ţăranca română ne-a făcut din războiul ei un tron al gloriei, şi plugarul nostru din Banat ne-a creat temelia teatrului naţional”.
O asemenea măgulitoare afirmaţie trebuie să se fi întipărit adânc în mintea şi inima distinsei doamne Ana Velovan, prezentă, ca multe alte soţii de intelectuali români din zonă, la acel eveniment cultural. Ea s-a simţit atrasă să dea viaţă unui proiect căruia până atunci – pentru perioada în care s-a materializat – nu i-am găsit egal.
Aflată în fruntea Reuniunii femeilor române din Caransebeş, la începutul anului 1891, Ana Velovan, ajutată de Maria Românu, a început să pregătească, având şi sprijinul episcopului Nicolae Popea şi al Comitetului de conducere al Comunităţii de avere, o expoziţie etnografică, antrenând cu predilecţie învăţătoare, preotese, soţii ale învăţătorilor români din Banat, dar şi din alte localităţi unde activau sau trăiau români bănăţeni.
Expoziţia a fost inaugurată la 1 martie 1891, în prezenţa unui numeros public, iar din relatările scrise ale unor martori oculari, unii dintre ei cu solide cunoştinţe în domeniu, se poate afirma că a fost organizată pe criterii ştiinţifice. „Productele de manufactură ţărănească, cum le-a denumit un cronicar al evenimentului cultural, unic până atunci în istoria Caransebeşului, au fost numeroase: covoare, perdele de lână, viguri de pânză ţărănească, obiele, ştergare, feţe de pernă, oprege, catrinţe, brâuri, conciuri bănăţeneşti, brăciri, ciupage femeieşti, broderie ţărănească, un război de ţesut în miniatură ş.a., admirate de sutele de vizitatori care făcuseră din expoziţie şi o chestiune personală, aceea de a te număra «între iubitorii de cultură şi progres»”.
În expozeul cu care a deschis expoziţia, Ana Velovan a ţinut să sublinieze nu numai scopul cultural sau instructiv al demersului său, ci a dorit să remarce – ca şi Iosif Vulcan şi alţii asemenea lui – înalta valoare artistică a exponatelor ţărăneşti. Ana Velovan afirma: „Sunt fericită şi mândră a putea constata că valoarea expoziţiei mai creşte încă prin productele acelei pături a societăţii române care n-are cuvinte de a spune ceea ce mâna lucrează. E ţăranca română al cărei geniu arată în mod neobişnuit spiritul şi voia spre lucrare. Vă întreb: la care popor silitoriu munceşte femeia alăturea cu bărbatul la lucrul greu al câmpului şi în acelaşi timp arta mânei sale îmbracă cu lână, in şi cânepă întreaga familie de la cap până la încălţăminte?”
La rândul său, episcopul Nicolae Popea, prezent la acel act de cultură bănăţeană, care îndemna să se privească spre sănătoasele tradiţii conservate în satul românesc bănăţean, a subliniat rolul şi meritul expoziţiei, „pentru că la această expoziţie au pus temeiul pe lucrul de mână al ţărancelor noastre, care au cea mai mare lipsă de atenţiunea şi sprijinul inteligenţei (intelectualităţii – n.a.) noastre”.
Expoziţia a fost vizitată de ilustre familii de intelectuali români din Caransebeş şi din împrejurimi. Cu mândrie, Foaia Diecezană făcea cunoscut că expoziţia a avut printre numeroşii vizitatori pe Coriolan Brediceanu cu soţia şi copiii, pe George Dobrin, pe notarul Dimitrie Florescu şi alţi intelectuali lugojeni, veniţi cu soţiile la un asemenea eveniment cultural.
Pentru a sublinia seriozitatea, diversitatea, calitatea, dar şi numărul mare de exponate, se cuvine să amintim că au contribuit din Caransebeş aproape 100 de deţinători de obiecte etnografice, cărora li s-au adăugat alţii proveniţi atât din Bucureşti, Lugoj, Seghedin, cât şi din localităţile din jurul oraşului Caransebeş şi din zona Lugojului. Amintind că au expus, printre altele, şi Ana Velovan, Elena Biju, Zotti Hodoş, soţia profesorului Enea Hodoş, Elisa Doda – sora generalului Traian Doda, Marta Diaconovici ş.a., se întregeşte un tablou edificator al unui act de cultură memorabil. Memorabil, pentru că au reţinut atenţia şi unele obiecte cu o vechime apreciabilă, printre care şi trei ştergare, unul dintre acestea depăşind – după aprecierile celor prezenţi – o sută de ani ca vechime.
Un martor ocular ţinea să precizeze „atât fineţea şi acurateţea lucrului, cât şi combinarea culorilor, care dovedesc gustul estetic pe deplin dezvoltat al creatorului popular”, formele expuse fiind „căutate şi adunate de la ţărancele noastre de agenţii fabricilor din Europa civilizată”.
Străinii care au vizitat expoziţia de etnografie românească de la Caransebeş au exprimat părerea că „putea să stee alături, sau poate să şi întunece multe pavilioane ale ultimei expoziţii din capitala ţării” (Budapesta – n.a.).
Expoziţia caransebeşană organizată la 1 martie 1891 a inclus în mod fericit, crescându-i valoarea, pe lângă obiectele de industrie casnică, şi un număr mare de tablouri pictate în ulei sau creion aparţinând unor nume cunoscute în pictura europeană, precum era Alexandru Guran, fost general în Armata austriacă şi participant cu operele sale la expoziţia mondială de la Paris; acestui renumit pictor i s-au alăturat Ignatie cavaler de Iacobici, dr. N. Gerzeliciu, dr. Iuliu cavaler de Puşcariu, dar şi caransebeşenii Mihai, Alexandru şi Elena Biju. Învăţătoarea Elena Biju a expus două portrete în creion ale lui Mihai Eminescu şi Vasile Alecsandri. Portretul Bardului de la Mirceşti a fost executat la Băile Herculane în vara anului 1890, când l-a însoţit pe Ştefan Velovan cu ocazia vizitei pe care profesorul caransebeşan i-a făcut-o celui care, suferind şi bătrân, se afla pentru ultima oară pe pământul Banatului.
Picturile lui Mihai Biju au excelat „printr-un aer clar şi scenerie plină de viaţă naturală”, iar cele ale lui Alexandru Guran reprezentau crâmpeie din meleagurile copilăriei sale sau chipuri din care puteai extrage trăsăturile de caracter ale celui imortalizat pe pânză, în aprecierea cercetătorului Liviu Groza.
Acţiunea Anei Velovan, susţinută de sute de familii de intelectuali români din Banat, s-a înscris în epocă ca un autentic act de cultură, dar şi ca un prim răspuns concret dat frământărilor lui Athanasie M. Marienescu şi celor care deja gândeau un viitor muzeu etnografic românesc.
La meritele incontestabile ale Anei Velovan, pe care o considerăm printre pionierii etnografiei româneşti, trebuie alăturat numele soţului său, profesorul Ştefan Velovan, cel care în timpul studiilor universitare de la Viena a vizitat multe din celebrele expoziţii imperiale, organizate ştiinţific, în care, din păcate, spiritul creator al poporului român era slab reprezentat. Profesorul caransebeşan şi-a asumat sarcina de organizator ştiinţific al expoziţiei unicat de la Caransebeş, fără s-o declare, însă, vreodată.
Cea de-a doua Adunare generală a ASTREI desfăşurată în Banat a fost încredinţată spre pregătire Despărţământului din Caransebeş, condus de protopopul Andrei Ghidiu. Adunarea s-a desfăşurat la Băile Herculane în perioada 9-11 septembrie 1900, în prezenţa unor personalităţi remarcabile ale culturii româneşti: I. M. Moldovan, Iosif Vulcan, Gavril Musicescu, Ion Vidu (împreună cu corul său), I. Şt. Paulian, George Pop de Băseşti, dar şi a numeroşi intelectuali, meseriaşi, comercianţi şi ţărani din zona Orşova – Mehadia – Băile Herculane – Bozovici. În număr mare se aflau şi oaspeţi din România aflaţi la băi.
Despărţământul caransebeşan al ASTREI a organizat cu acel prilej o expoziţie de costume populare româneşti din Banat purtate de ţărănci din întreaga provincie, cele mai apreciate de public, dar şi analizate de o exigentă comisie formată din femeile mai avizate în acest domeniu, fiind premiate de juriu. În ordine, au fost acordate premii Persidei Domăneanţu din Ohaba Mâtnic, Mariei Carl din Mehadia, lui Mali Onescu din Boşneag (azi Moldova Nouă), Elenei Hăbăşan din Luncani şi Elisabetei Balaş din Gruni.
Mai târziu, costumele purtate de ţărăncile din Banat s-au regăsit pe frumoase cărţi poştale, ca o recunoaştere a artei populare româneşti.
Caransebeşul, ca şi centru cultural românesc al Banatului Montan, s-a înscris, prin Despărţământul local al ASTREI, printre donatorii care au pus bazele Muzeului istoric şi etnografic al ASTREI din Sibiu, inaugurat în anul 1905. Inginerul Alexandru Diaconovich, fratele ilustrului cărturar şi gazetar dr. Corneliu Diaconovich, a donat costume româneşti din Jupa, fotografii de interes etnografic, unelte agricole şi o stână în miniatură.
La inaugurarea Muzeului ASTREI, Iosif Sterca-Şuluţiu, preşedintele ASTREI, făcea următoarea remarcă: „N-avem monumente de artă cu cari să ne mândrim; avem însă obiecte cari vor întări în noi înşine conştiinţa forţelor noastre naţionale şi totodată vor impune şi oamenilor de specialitate respectul cuvenit pentru importanţa elementului nostru”.
Pentru un asemenea respect, rezultat al trudei şi talentului ţăranului român, au militat prin acte de cultură notabile şi câţiva caransebeşeni pe care istoria nu-i poate ignora: Ana Velovan, Ştefan Velovan, Andrei Ghidiu, ing. Alexandru Diaconovich, dar şi alţii, din epoca de afirmare a culturii naţionale.
Constantin BRĂTESCU