Preoţia, ca sfântă slujire, este aleasă şi înaltă atât prin temeiul său dumnezeiesc, cât şi prin lucrarea ei apostolească. Preoţia este slujirea aleasă şi înaltă din pricina temeiului ei dumnezeiesc, fiindcă acest temei este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care a devenit Mare Arhiereu, fiind un arhiereu din Dumnezeu „după rânduiala lui Melchisedec” (Ev. 8, 12) şi Care a stat în ceruri de-a dreapta Tronului slavei ca liturghisitor al celor sfinte şi al cortului adevăratei mărturii, pe care le-a întemeiat Dumnezeu şi nu omul.

Preoţia este o rânduială tainică, dar simţitoare, având putere duhovnicească, arătându-l pe preot, ca organ al Duhului Sfânt, mistagog şi liturghisitor al dumnezeieştilor ierurgii, prin preoţie un om din rândul oamenilor, chemat prin harul divin şi voinţa proprie, săvârşind pentru oameni cele către Dumnezeu.

Referitor la temeiurile preoţiei în Biserică, această taină îşi are începutul de la pogorârea Duhului Sfânt peste ucenicii şi apostolii Mântuitorului Iisus Hristos, aceştia neavând vrednicia slujirii preoţeşti sacramentale până la acel moment când Duhul Sfânt îi „prohiriseşte” sau desăvârşeşte ca preoţi în sensul de sacerdoţi. Era aşadar necesară pogorârea, ca să fie unşi prin Duhul Sfânt (F.A. 2, 2-6).

Deşi prin Cina cea de Taină s-a instituit Taina Sf. Euharistii, nici textul biblic, nici Părinţii apostolici sau Sfinţii Părinţi nu mărturisesc că „frângerea pâinii” s-ar fi săvârşit de ucenici şi apostoli, până după evenimentul pogorârii Duhului Sfânt, ceea ce ne îndreptăţeşte să mărturisim că numai prin darul preoţiei, împărtăşit în chip minunat de milostivirea divină la Cincizecime, preoţia primeşte odată cu definirea ei caracterul de iconomie a Tainelor lui Hristos.

Ierarhia bisericească a primit în timp valenţele cunoscute astăzi, odată cu propovăduirea creştinismului la toate neamurile, unde apostolii au lăsat urmaşi şi slujitori ai tainei tainelor ce aveau să fie gustate şi simţite în tot pământul. Pentru săvârşirea lucrării de sfinţire, de propovăduire şi de păstorire a credincioşilor, după porunca Mântuitorului Iisus Hristos, Apostolii au rânduit pe preoţi, adică pe slujitorii bisericii din cele trei trepte ale ierarhiei: episcopi, preoţi şi diaconi. Potrivit cu harul dumnezeiesc primit de fiecare la hirotonie, ei continuă în lume însăşi lucrarea de mântuire săvârşită de Iisus ca Arhiereu, Profet şi Împărat. (Patriarh Iustin Moisescu, Opera integrală, „Ierarhia bisericească în epoca apostolică”, Editura Anastasia 2002, p. 9).

Scriitorii cărţilor Noului Testament arată limpede că slujitorii din cele trei trepte bisericeşti ale preoţiei şi-au început lucrarea lor în diferite obşti de credincioşi încă din primele zile ale Bisericii. Scurtă vreme după ziua Cincizecimii, ierarhia bisericească se înfăţişează deplin constituită, căci dacă pentru ascultarea adevărului despre Iisus şi săvârşirea de rugăciuni credincioşii se puteau aduna în curtea Templului, în jurul Apostolilor, însă pentru cuminecare şi agapă frăţească, precum şi pentru celelalte acte de seamă ale cultului religios al creştinilor în epoca apostolică, era nevoie de slujba preoţilor şi a diaconilor în bisericile rânduite în casele încăpătoare ale unor credincioşi (F.A. 2; 42, 26).

Potrivit rânduielilor liturgice, poporul lui Dumnezeu este structurat ierarhic şi nu poate fi conceput fără o asemenea ierarhizare, dar el nu e împărţit în două, ci structurat în episcopi, preoţi-diaconi, ipodiaconi, citeţi, laici botezaţi catehumeni, Biserica veche cunoscând încă şi alte diferenţieri. Nu în schema împărţirii în două, în preoţi şi laici, ci în principiul structurării poporului lui Dumnezeu, în care împărţirea în cler şi laici este într-adevăr cea mai importantă (dar nu unica), îşi are locul şi monahismul.

În Biserica Ortodoxă există o relaţie cu totul specială între drept şi harismă. Ea nu recunoaşte preoţiei un har sacramental desprins de „drept”. Astfel, hirotonia episcopului nu este conferită în mod absolut, ci concret, adică pentru un anumit scaun episcopal, la schimbarea eparhiei un episcop nefiind hirotonit din nou, la fel petrecându-se şi în cazul preoţilor şi al diaconilor.

Lucrarea unificatoare a lui Hristos se exprimă prin aceea că preoţii ca întemeietori ai comunităţilor locale, sunt aduşi la unitate într-un centru văzut, care este episcopul. Episcopul are o responsabilitate deosebită pentru propovăduire, păstrarea învăţăturii de credinţă şi supravegherea săvârşirii corecte a Tainelor de către preoţi în eparhia sa.

Ţinând seama de acestea, „în fiecare parohie-comunitate este un om al tuturor oamenilor, chemat fie ca martor, fie ca sfătuitor sau ca reprezentant în toate actele cele mai solemne ale vieţii, care ia pe om de la sânul mamei sale şi nu-l lasă decât la mormânt, care binecuvintează ori sfinţeşte leagănul, nunta, patul morţii şi sicriul; un om pe care copilaşii se obişnuiesc a-l iubi, a-l venera şi a se teme, fireşte, de el; pe care chiar necunoscuţii îl numesc părinte; la picioarele căruia creştinii merg şi depun mărturisirile lor cele mai intime; un om care prin starea lui este mângâietorul tuturor nenorocirilor sufletelor şi ale trupurilor; mijlocitor obligat între bogăţie şi sărăcie, care vede şi pe cel sărac şi pe cel bogat bătând la uşa sa, rând pe rând; cel bogat pentru a-i lăsa milostenia în ascuns, cel sărac pentru a o primi fără a se ruşina, care, nefiind de nici o treaptă socială, ţine deopotrivă la toate clasele: la clasele de jos prin modestia şi simplitatea vieţii; la clasele înalte prin educaţia, ştiinţa şi înălţimea sentimentelor, ce inspiră şi recomandă o religie a iubirii de oameni; în fine, un om care ştie toate, care are dreptul de a spune toate şi al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligenţelor şi asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeieşti. Acest om este preotul.” (Pr. Prof. Petre Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Bucureşti, 1935, p. 65-66).

Sublimă, sfântă, înfricoşată şi plină de răspunderi este această înaltă misiune a preoţiei, pentru că este slujirea lui Hristos, puterea şi izvorul preoţiei harice. Mântuitorul Iisus Hristos a instituit taina preoţiei şi a încredinţat-o oamenilor care păstoresc, să aprindă în sufletele păstoriţilor săi căldura iubirii de Dumnezeu şi flacăra luminii harului celui mântuitor care mistuie şi curăţeşte întinăciunea păcatelor şi alungă năvălirea patimilor celor potrivnice.

Arhid. Casian RUŞEŢ