Preotul Corneliu Iubaș, fiul preotului Ioachim Iubaș, s-a născut în anul 1866. A fost hirotonit preot în 1891. A funcționat un an ca docente în Băuţarul Superior (1891), apoi ca actuar, protocolist diecezan, actuar capitular şi catehet greco-catolic la Claustrul Călugăriţelor „De Notre Dame” din Lugoj 3 ani şi o lună, până în 1894. Între 1894-1896 a fost paroh în Zorlenţul Mare, apoi în Ştei. (Demetriu Radu, „Diecesa Lugoșului Șematism istoric”, Lugoj, 1903, p. 461, 546).

Într-o scrisoare adresată foii bisericești ,,Unirea” din Blaj, acesta face referire la modul de viață al locuitorilor din Bucova și Băuțar, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Redăm mai jos integral textul publicat în periodicul sus-amintit:

„Bouţarul superior, 16 Mai 1891.

Domnule Redactor,

Nu voi abuza de bunăvoinţa cititorilor «Unirii», așa că îmi iau libertatea de a relata câte ceva din ţinutul fostei «Porți de fier» (astăzi Pasul acesta se numește «Marmure» pentru piatra, ce are asemănare cu marmura şi s’a scos şi se scoate încă în apropiere în hotarul comunei Bucova).

Înspre apus de «Marmure» sunt trei comune aparţinătoare Comitatului Hunedorei: Bucova, Bouţarul Superior şi Bouţarul Inferior – la marginea Comitatului. Toate aceste trei comune au populație curat românescă şi greco-catolică, care se ocupă cu economia rurală numai într-atât, încât chiar şi celor mai avuţi abia le ajung produsele lor, cereale reprezentate numai prin cucuruz, tare puţină secară şi tot atâta de puţin orz și ovăz, precum odinioară în ţinuturile muntoase. Cucuruzul în partea cea mai mare se seamănă pe aici în cuiburi, ca bunăoară fasolea, ce mi-se pare se mai practică numai în comunele de munte ale «Ţării Oltului».

Mijloacele de trai propriu ce se prestează în aceste trei comune sunt: economia de vite, lemnăritul şi obiectele de fier, brut ori lucrat, între Calan şi Ruscabaia ori Ohaba-Bistra. În ce priveşte economia de vite din acest ţinut, ea lasă foarte mult de dorit, căci se practică după moda străbună, şi se cultivă soiurile cele mai inferioare. Mult s’ar câştiga, dacă acum ar rupe-o odată cu conservatorismul acesta păcătos, ce ne caracterizează de multă vreme! Păşunea, de care dispun comunele noastre de munte, oare n’ar putea produce și n’ar fi prielnică, să zicem așa, excelentă chiar unui soi de vite, ce și prin calitate și prin prețul lor sunt cu mult superioare soiului, ce se mai ține în munții noștri cu multă pierdere? O, cum să nu, când Carpații noștri sunt ca Alpii Elveției!

Trăsătura caracteristică a poporului român, blândeţea şi răbdarea, se văd foarte bine marcate şi la locuitorii acestor comune, însoţite de simţul naţional.

În privinţa religiei ideile acestui popor s’ar părea conforme principiilor moralei creştinești, şi după natura ei blândă ar putea fi exemplu de moralitate, dacă asupra puterii exemplului nu s’ar exercita atâta influienţă corupătoare.

Cu referire la şcoli pot să-mi exprim convingerea, că poporul a ajuns să-i perceapă însemnătatea. Cu deosebire cei din Bouţare au asigurat şcolilor lor un venit oarecum destul de însemnat cedându-li-se suma, ce a fost plătită foştilor iobagi ca răscumpărare a dreptului pe trei luni de crâşmărit (crâşmăritul din Munţii Apuseni era în forma lui tradiţională, astfel: satele trebuiau să vândă vin sau rachiu în contul stăpânului feudal, de pe urma căruia cel din urmă să obţină un câştig. Altfel spus, fiecare putea vinde vin sau rachiu şi se bucura şi de un câştig modest – n.n.).

Destul a mişcat toate pietrile, cel ce a încercat să le spargă în capul nostru, chiar înaintea Tribunalului din Deva, notarul cercului acestor comune, Brázovay Zoltán, un inamic vădit al şcolilor noastre confesionale, reclamând acele sume pentru comune, numai ca ele să nu vină în posesia şcolilor, cu toate că despre cedare s’au făcut documente după toate formalităţile, şi s’a aprobat la timp şi de autoritatea supremă a comitatului. Însă mulţămită Domnului, nu a avut succes, şi aşa scolile noastre au asigurată partea lor: cea din Bouţarul Superior suma de 543 florini, iar cea din Bouţarul Inferior 864 florini.

Ar fi fost implicaţi în a face o astfel de faptă demnă de niște oameni, ce tind spre cultură, şi locuitorii comunei Bucova, dacă numitul notar al cercului nu i-ar fi convins să se răzgândească de la aşa ceva, fără ca să se fi aflat cineva, care să-l contrazică, ori să îndemne poporul, ca să-şi cunoască cum se cuvine interesele, și să îşi arate gratitudinea faţă de propria lor școală.

E îndeobște cunoscut, că Adunarea generală a Asociaţiunii noastre se va ţine în anul acesta la Haţeg. Doamnele române din Haţeg şi împrejurimi «la iniţiativa Reuniunii femeilor române din comitatul Hunedorei» s’au constituit într’un comitet, care să facă pregătirile necesare pentru amenajarea unei expoziţii de industrie casnică naţională.

Spre scopul acesta s-a făcut către locuitorii ţinutului un apel încercând pe lângă oamenii mai cu influienţă a stărui, ca cele mai iscusite cusătoare să se pună pe lucru, ca aşa să dezgropăm talentul artistic, ce caracterizează pe româncele noastre, căruia, ca să nu zic deloc, nu i s’a dat aproape nici o atenţie. Şi noi cei de pe aici dorind a reprezenta cum se cuvine arta noastră, deoarece, precum observăm, țăranca – conștientă de valoarea sa – nu se arată străină, noi vom face tot posibilul, ca publicul românesc să poată avea şi plăcerea aceasta.

Asigurându-vă de deosebita stimă, ce v’o păstrez, eu adică C. I.” (Corneliu Iubaş – n.n.) („UNIREA”, anul I, nr. 23, Blaj, 6 iunie 1891, p. 180-181).

La moartea sa, la numai 38 de ani, înr-un necrolog publicat în foaia bisericească „Unirea”, se menționează: „Duminică, în 16 luna curentă (octombrie 1904 – n.n.), am petrecut la cele eterne pe vrednicul, dar în viaţa aceasta nefericitul preot al Șteiului, Corneliu Iubaş. E de prisos să amintesc cunoştinţele, talentul şi meritele acestui preot, care – după cum între lacrimi s-a exprimat Dr. Iacob Radu, vicarul Haţegului, în panegericul ținut la înmormântarea săvârşită împreună cu zece preoţi – „a fost cel dintâi dintre cei dintâi preoţi din aceste părţi”. Dar un mărgăritar aruncat în tină se pierde, astfel s’a pierdut el aruncat de soartă într-o parohie debilă (precară – n.n.) şi ascunsă, s’a stins, [cum] s’a cotropit o sămânţă căzută între spini. Dacă înainte de aceasta cu câţiva ani, acest mărgăritar se încadra într-un loc mai demn, cu strălucirea frumuseţii sale ne-ar fi încântat. Aşa? O ambiţie desconsiderată, un talent nepreţuit s’a prefăcut într-o apatie demoralizatoare, [precum] un diamant ars în foc se preface în cărbune de rând. O, barem lacrămile vărsate de ar mângâia sufletele celor rămaşi, ele sunt testamentul cel mai sincer al iubirii ce au simţit-o faţă de el, cei ce l-au cunoscut”. („UNIREA”, anul XIV, nr. 44, Blaj, 29 octombrie 1904, p. 407).

Romulus FRÎNCU