Am luat într-o zi în mână o piatră. Era o piatră obişnuită. Nici măcar forma nu o izbăvea de anonimat. Încercam să găsesc o strălucire pe chipul ei. Mâna sculptorului nu a şlefuit-o. Un alt artist, soarele, a pictat-o într-un zâmbet de raze ale luminii. Era şi ea un bulgăre sălbatic de natură. Un artist i-ar fi găsit imediat un destin. Ar fi putut-o utiliza ca piatră de temelie a unei clădiri sau ar fi şlefuit-o, dându-i o formă pentru eternitate. Singurul artist ce a încercat să o mângâie până acum, creionându-i chipul cu un joc de linii şi cercuri, a fost astrul zilei, soarele. Am încercat să-i desluşesc muzica lăuntrică. Fiecare bucăţică din univers are o muzică unică. Glasul pietrei lăuda creaţia. Aşa este şi omul când păşeşte în această lume, în acest paradis terestru ce-i este casă vremelnică în aşteptarea veşniciei – o piatră neşlefuită.
Am aşezat piatra pe iarba din apropierea apei din care am ridicat-o şi mi-am adus aminte de un om, un om ce a modelat destine, de preotul şi profesorul Cornel Mezinca.
Părintele-profesor Cornel Mezinca şi-a dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui şi a făcut lucrul acesta cu dragoste, cu pasiune, cu înţelepciune. Unde întâlnea o piatră neşlefuită, o piatră ce nu-şi descoperise încă muzica luminii lăuntrice şi stătea încuiată în întunericul umbrei sale, o ridica din ceaţa pierzării, spre desăvârşire. Acest lucru îl făcea treptat, cu multă fineţe, cu multă grijă. Artistul, fie că înfăţişează oglinda sufletului său prin materialul modelat în culoare, fie îi eternizează fiinţa în forme sculptate, fie îl presară în praf stelar de litere prin cuvinte în operele literare, nu se abate niciun milimetru de la calea desăvârşirii muncii sale. Natura nu uită să îşi schimbe hainele. Astfel, anotimpurile se completează între ele, primăvara este simbolul vieţii ce mereu îşi arată zâmbetul, vara – deplinătatea, maturitatea, toamna – bătrâneţea încărcată de roade, iarna, puritatea finalului unui cerc al vieţii.
Cu multă răbdare, părintele-profesor Cornel Mezinca îndruma paşii aproapelui spre calea cea dreaptă, spre lumină. Nu se abătea niciun milimetru de la drumul anevoios început. Se străduia să urmeze perfecţiunea într-o lume căzută, datorită păcatului neascultării din grădina Edenului. În primul rând făcea acest lucru prin exemplul său personal. Dacă cineva privea chipul vieţii părintelui, putea învăţa ca dintr-o carte, o carte ce te depărta de toată deşertăciunea omenească şi te îndemna către perfecţiune, către forma finală a pietrei, ce nu este alta decât muzica sâmburelui viu ce a prins rădăcini. „Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând […] alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit.“ (Luca 8, 5, 8.)
Exemplul personal însă era completat de jertfirea de sine pentru fericirea aproapelui. Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat pilda jertfirii de sine prin sacrificiul suprem, moartea pe cruce. Părintele-profesor Cornel Mezinca i-a urmat îndemnul. Fiecare pas pe care l-a făcut în viaţa sa l-a săvârşit cu grijă, fie că îl săvârşea în calitatea de preot paroh al localităţii Zăgujeni, fie în calitatea de preot misionar sau profesor. Arta din paşii săi curgea ca o muzică menită să potolească setea aproapelui, netezindu-i cale dreaptă spre Dumnezeu.
Neobosit, părintele Cornel Mezinca, în calitatea de profesor, a pregătit sufletele teologilor pentru adevărata preoţie. Cuvântul este de fapt cheia înţelepciunii divine. Prin el a fost pusă temelia acestei vieţi. „Şi a zis Dumnezeu“ (Facere 1, 3). Profesorul Cornel Mezinca ştia să deschidă poarta casei de litere a cuvântului şi să-i lase pe teologi să se hrănească cu sensurile sale.
Înţelepciunea şi dragostea sunt stâlpii veşniciei. Aceste pietre puternice le-a prelucrat părintele-profesor Cornel Mezinca în fiinţa semenilor săi. Le-a prelucrat fie cu dalta, acolo unde piatra a fost mai tare, fie cu pensula, unde culoarea se străduia să zâmbească formei, fie prin cuvânt, acolo unde ochiul s-a închis spre a-şi găsi vederea lăuntrică a ascultării. A presărat înţelepciunea prin cuvintele cursurilor sale şi ale predicilor, şi le-a întărit cu faptele dragostei.
Părintele-profesor Cornel Mezinca, prin viaţa sa, nu a fost altceva decât artistul ce a modelat suflete. A luat piatra brută şi a întărit-o în verdeaţa apei vii prin valoarea înţelepciunii, a dragostei, a vieţii adevărate.
Lăudabilă este şi nevoinţa sa de a scrie o carte autobiografică. Această carte va fi comoară vie de înţelepciune pentru urmaşi.
Pr. Ion TURNEA
