Până astăzi nu mi-am făcut niciodată timp să stau şi să calculez dacă faptul că, de obicei, umblu îmbrăcat în blugi şi tricouri sau geci şi, în plus, mai mereu sunt nebărbierit, mi-a făcut mai mult bine sau mai mult rău. Pur şi simplu până acum nu m-am gândit la modul serios că cineva m-ar putea judeca doar după haine. Am păţit-o o dată, dar se vede că nu m-am învăţat minte. Mi-am zis că a fost doar o întâmplare şi atâta tot, dar m-am înşelat. S-a întâmplat în urmă cu vreo zece ani, când la sediul ziarului la care lucram atunci a venit directorul general al celei mai puternice firme din judeţ. Cred că era chiar înainte de Crăciun şi el trecuse să-i aducă redactorului-şef o plasă cu cadouri de sărbători, din partea firmei lui. Când m-a văzut, a făcut ochii cât cepele, m-a măsurat de vreo trei ori din cap până-n picioare şi s-a strâmbat. A băut totuşi o cafea cu mine şi pe urmă a inventat un motiv ca să poată să plece cât mai repede. Adevărul e că nici mie nu mi-a plăcut de el, iar când a ieşit pe uşă am răsuflat uşurat. L-am privit în timp ce urca într-o limuzină strălucitoare, neagră. Purta o pălărie cu boruri largi, avea un palton elegant, lung, nou-nouţ, pantofi lustruiţi şi fuma un trabuc cât toate zilele, pe care nu mai avusese răbdare să-l termine în biroul meu. Nu a fost nevoie să mă uit în oglindă, fiindcă ştiam exact ce a văzut el: o pereche de bocanci, blugi, un tricou cu mâneci lungi, larg, şi în plus părul îmi era ciufulit într-o parte, cum îmi sprijinisem capul în palmă în timp ce scriam un articol, iar barba avea cel puţin trei zile. Pe lângă toate astea, în scrumieră se consuma singură o ţigară ieftină, luată de la bişniţarii din colţul străzii.

A doua zi aproape că am şi uitat întâmplarea. Aveam altele pe cap, mult mai importante, credeam eu atunci, decât spilcuitul de director pe care dezamăgirea îl făcuse să nu-şi poată ascunde grimasa. În timp, am mai adunat câteva amintiri legate de haine, dar, după cum mi-e felul, nici lor nu le-am dat importanţă. Am fost la lansări de carte ori la vernisaje îmbrăcat de toată ziua şi m-am mişcat la fel între oameni. Unii m-au privit pe sub sprâncene, dar cei mai mulţi, cei care mă cunoşteau bine, nu. Răspunsul meu pentru cei dintâi a fost să nu pomenesc nimic despre ei în ziar. Dacă hainele lor se ridicau la înălţimea evenimentului, am socotit că ceea ce se ascundea sub ele nu era demn de momentul acela, care o fi fost el.

Uneori ştiu că m-am îmbrăcat nepotrivit. Dacă a trebuit, de exemplu, să merg la un spectacol de teatru seara şi ştiam că nu mai am timp să mă schimb, am preferat să mă duc la stadion şi să intru pe gazon, ca să fac fotografii, îmbrăcat în sacou, încât cei din jur şi-au zis probabil că mi s-a răsturnat dulapul cu haine în cap.

Mi s-au întâmplat însă şi lucruri mai rele. Acum câţiva ani, m-am întâlnit cu un parlamentar ca să negociez un contract de publicitate. Ne-am văzut într-un club şi nu mai spun că el era tras la patru ace, iar eu, ca de obicei. Eram foarte atent, fiindcă îl ştiam lunecos şi ţineam bine minte că el îmi spusese mai demult că orice om are un preţ. În ziua aceea, chiar dacă la telefon ne înţeleseserăm altfel, a încercat să-mi dea mai puţini bani. O fi fost din cauza felului cum eram îmbrăcat sau nu, nu ştiu. Tot ce se poate. Ştiu însă că până la urmă a ieşit aşa cum vorbisem prima oară.

Parlamentarul acela ştia el ce ştia. Iar eu recunosc că întotdeauna m-am vândut. Preţul mi-a fost însă mereu uriaş şi de aceea puţini au fost cei care au reuşit să cumpere cu adevărat măcar o bucăţică din mine. N-am cerut niciodată bani, ci doar un gând frumos, o vorbă bună şi o privire caldă. Pentru cei mai mulţi, mult prea mult.