Cred că am mai scris o dată, mai demult, dar nu sunt sigur de asta, semn că a trecut suficient timp de atunci încât, dacă am făcut-o, să nu-mi mai amintesc, cred deci că am mai pomenit despre felul în care, de vreo 40 de ani, îmi petrec eu revelionul. În primul rând, mă întristez timp de câteva minute, puţin înainte şi un pic după ora 12. Plătesc şi acum, după atâta amar de vreme, preţul unei nopţi de iarnă, al celei dintre 1981 şi 1982, în care am intrat tânăr şi am ieşit gârbovit, de parcă ar fi ţinut 100 de ani.
Aveam vrei trei luni de Armată, nici n-apucasem să mă dezmeticesc bine şi să înţeleg că nimic din ceea ce ştiam eu despre viaţă nu se potrivea cu locul în care ajunsesem, şi, în plus, am mai şi simţit că norocul meu, de care eram atât de mândru până atunci, m-a părăsit fără să-mi spună măcar un cuvânt. Ca să n-o mai lungesc, cum eram în gardă permanentă la ditamai unitatea militară cu 700 de soldaţi, taman mie mi-a venit rândul să intru în post la ora 12. N-am fost singur, cred că opt am fost de toţi, şi ne-am sacrificat schimbându-i pe ceilalţi cu un sfert de oră mai devreme, să-i prindă măcar pe ei ora 12 cu sticla de bere în mână.
Nici azi nu ştiu dacă am făcut bine sau rău cu gestul nostru. Oricum, atunci nu mi-a păsat. Mă simţeam gol pe dinăuntru, nu-mi era nicicum, nici măcar frig, chiar dacă peste mine şi peste camioanele din parcul auto pe care trebuia să le păzesc ningea rar, cu nişte fulgi care mie mi se păreau cât palma de mari. Dar asta n-a fost nimic. Cu câteva minute înainte de miezul nopţii, de undeva s-a auzit, tare şi limpede, melodia formaţiei ABBA, Happy New Year. Am căutat-o cu privirea, dar tot ce-am putut să văd au fost trei blocuri cu ferestre luminate şi cu sute de fete şi băieţi de vârsta mea, cu pahare şi sticle în mâini, care îmi făceau semn să urc şi eu la ei. Şi cred că doar Happy New Year a reuşit să încheie armistiţiul în războiul care s-a dat, în minutele alea, în sufletul meu.
De atunci, mereu ascult melodia asta în noaptea de revelion. Cum, de obicei, petrecerile astea erau micuţe, doar cu câţiva oameni, cei dragi mie şi cei din familie, la început le ceream voie să-mi fac damblaua. Apoi, fără să mai aştepte, mi-o puneau ei, ca pe un cadou, şi întotdeauna zâmbeau înţelegător, fiindcă ştiau întâmplarea şi bănuiau probabil cam prin ce trec. Şi, tot întotdeauna, mie mi se părea că în casă ninge rar, cu fulgi mari cât palma, ca în noaptea dintre 1981 şi 1982.
Aşa a fost şi anul ăsta. Poate doar tristeţea să fi fost un pic mai mare, fiindcă nu mi-a plăcut de el. Acum, dacă mă uit în urmă, nici nu cred că a avut ceva frumos, cel puţin pentru mine. De foarte multe lucruri nici măcar nu vreau să-mi amintesc, şi dacă până acum am tot vorbit despre tinereţea mea, cred că ar cam fi cazul să povestesc, în spaţiul care mi-a mai rămas, şi despre altceva.
De pildă, despre gustul amar pe care mi l-a lăsat fotbalul de sfârşit de an. N-am scris despre el când era în plină desfăşurare, fiindcă în momentele alea era plin internetul de cronicari sportivi cu pantaloni, dar mai ales cu fuste, însă Campionatul Mondial din Qatar m-a dezamăgit şi pe mine, ca pe toată lumea, însă din alte motive. Franţa ar fi primul. Eu am mers de la început pe mâna ei, pe ea o vedeam campioană mondială după primul meci, dar felul în care Mbappé şi „albaştrii” lui n-au ştiut să-şi poarte înfrângerea, scoţându-şi medaliile de la gât şi împungând cu privirea pe toată lumea, m-a făcut pur şi simplu să mă bucur că au luat bătaie în finală.
Urmează Neymar, care nu s-a dus la înmormântarea lui Pele. Cred că nu există cuvânt, sau cel puţin eu nu ştiu unul care să descrie purtarea lui. Dar, aşa cum cred că argentinienii n-au să-l ierte niciodată pe portarul Martinez pentru golănia făcută, la premiere, cu Mânuşa de Aur, tot aşa nici brazilienii n-au să treacă în veci peste gestul tot brazilianului Neymar.
Cât despre 2023, privesc cu încredere şi optimism spre el. La cum îi ştiu eu pe parlamentarii şi guvernanţii noştri, fraţi cu cinstea, dreptatea şi corectitudinea, sunt sigur că anul ăsta au să rezolve problema pensiilor speciale. Cum astea de-acum e mai mult ca sigur că n-au să le taie, că nu-s nebuni, singura soluţie e să ne dea şi nouă, prostimii, alte pensii speciale, ca să fim egali cu toţii. Şi cred că nici s-o să le ia mult timp pentru asta. Doar vreo 30 de zile, ca de obicei.
Adrian CRÂNGANU