În anul 1898, la Tipografia Societatea pe Acţiuni din Sibiu a apărut lucrarea „Viaţa şi faptele lui Ştefan cel mare şi Bun, Domnul Moldovei, scrisă pentru înţelegerea tuturor de George Cătană, învăţător”.

A fost prima carte a unui autor bănăţean despre Ştefan cel Mare. Înaintea ei mai apăruse o singură lucrare despre această măreaţă personalitate din istoria românilor; e vorba despre volumul lui Bolintineanu – „Viaţa şi faptele lui Ştefan cel Mare”, Bucureşti, 1863, pe care l-a consultat cu mare folos George Cătană. În afară de această sursă biografică, autorul bănăţean a mai avut informaţii despre Ştefan cel Mare din Letopiseţele publicate de Kogălniceanu în 1845, din scrierile lui Melchisedek, Alecsandri, Xenopol şi cronicarii străini (cunoscuţi de el, desigur, prin filieră bibliografică românească).

În general, lucrarea lui Cătană este o sinteză a principalelor izvoare documentare despre Ştefan cel Mare, cunoscute în istoriografia românească de până la 1898. După cum mărturiseşte în prefaţă, lucrarea aceasta a apărut înainte, într-un serial publicat în „Foaia poporului”, care avea o largă răspândire în rândurile românilor din Monarhia Austro-Ungară. Iată mărturisirea de credinţă a lui George Cătană, din care aflăm motivul care l-a determinat să scrie şi să publice lucrarea respectivă: „Iubite, cetitorule! Voind şi eu a contribui cât de puţin la deşteptarea şi dezvoltarea simţului naţional la poporul nostru român, am alcătuit după diferite scrieri viaţa acestui mare erou al românilor, anume pentru «Foaia poporului», care este cea mai lăţită şi cea mai iubită foaie a poporului român, dincoace de Carpaţi”… „la sfatul unor amici şi binevoitori însă, precum şi ca mai uşor să poată ajunge în mâna poporului şi să fie cetită de toţi mai cu înlesnire, am scos-o şi în ediţie separată şi aşa în formă de «cărticică» o predau publicului cetitor şi îndeosebi săteanului nostru român”.

Între cei care l-au îndemnat să-şi adune foiletoanele între coperţile unui volum vor fi fost, credem, şi prestigioşii cărturari din Caransebeş – Ştefan Velovan şi Patriciu Dragalina –, cărora le dedică lucrarea: „Scumpilor mei profesori de odinioră: Ştefan Velovan şi Patriciu Dragalina, foştii mei profesori de la Institutul Pedagogic Diecesan din Caransebeş, dedic această cărticică în semn de recunoştinţă”.

Cătană avea o orientare iluministă într-o viziune romantică, dorind să săvârşească misiunea de apostol nu numai la catedră, ci şi cu condeiul, scriind lucrări despre personalităţi istorice exemplare, care să susţină mândria neamului românesc, pentru trecutul său glorios, dintr-o perioadă binecuvântată a istoriei sale din Evul mediu: „Vezi, da, iubite popor român, pe strămoşii noştri cât s-au luptat, cât şi-au vărsat sângele numai ca să-şi apere şi susţină ţeara, limba, şi să ne-o lase nouă următorilor curată şi nepătată”. În continuare, îndeamnă la menţinerea identităţii etnice – atât de grav afectată de măsurile cumplite luate de autorităţile stăpânitoare pentru desnaţionalizarea românilor din Monarhia Austro-Ungară. „Deci datorinţa noastră – scrie Cătană – să ne fie a ţine cu sfinţenie de ţeară, legea, limba, portul şi datinele strămoşeşti, căci numai atuncia ne arătăm că suntem vrednici următori ai strămoşilor noştri”. Apoi, în linia Şcolii Ardelene, precizează: „Să fim mândri de numele nostru, căci ne tragem din cel mai glorios şi mai brav popor din lume – de la poporul român”. Ştefan cel Mare – potrivit credinţei lui Cătană – a fost o personalitate pe măsura obârşiei nobile a poporului român, a măreţiei istorice a strămoşilor romani. Iată cum îl prezintă el pe Ştefan cel Mare, la începutul lucrării: „Dintre toţi domnitorii câţi a avut Ţeara Moldivei de la întemeierea ei până la Ştefan cel Mare, nici unul nu s-a putut asemăna cu acesta, şi nici în privinţa înţelepciunei de a administra şi ridica ţeara sa, la mărire şi neatârnare. Aceste rare însuşiri întrunite în persoana lui Ştefan îl făcură unul dintre cei mai vestiţi domni ai Moldovei şi adevăratul erou al românilor”. Iar în încheierea cărţii, Cătană ţine să reamintească faptul că românii, prin faptele pe care le fac, cinstindu-l pe Ştefan cel Mare, dovedesc că nu au uitat trecutul glorios: „Poporul român de la Moldova a ridicat în Iaşi o frumoasă statuie în memoria acestui mare erou drept semn cum că românii n-au încetat să fie demni urmaşi ai străbunilor lor”. Dincolo de prezentarea faptelor istorice, Cătană face, din când în când, comentarii cu caracter moralizator, spunându-şi, de altfel, ofurile de român împilat de o stăpânire, dar conştient de unitatea de sânge a românilor din provincii separate de vitregiile istoriei. „Ştefan cel Mare făcuse rău – afirmă Cătană –, căci atacase Cetatea Chiliei şi astfel se luptase cu Vlad Ţepeş, cu fraţii săi de un sânge şi de o lege, în loc să se fi aliat cu ei împotriva turcilor, dar aceasta o făcuse el mai mult din ură contra Ungariei, deoarece în Cetatea Chila se afla o garnizoană ungurească, şi ungurii pretindeau o supremaţie oarecare asupra Cetăţii Chiliei”. Cu vădită satisfacţie şi transparentă mândrie, scrie el răspunsul pe care Ştefan cel Mare îl dă solilor lui Matei Corvinul, care cerea să i se supună Moldova: „Mergeţi la stăpânul vostru şi spuneţi că această ţeară nu a cunoscut niciodată nici un stăpân. Spuneţi-i încă că pe cât moldovenii vor putea să ţină în mână o sabie, nu se vor închina nimănui. Astfel a fost legea părinţilor noştri”.

Dar Ştefan cel Mare nu ţinea numai la independenţa Moldovei, ci ar fi vrut să unească ţara lui cu Muntenia: „Ştefan avea o idee mare, ideea de a uni Ţara Românească cu Moldova, astfel cu o putere mai mare să combată pe duşmanii creştinilor, care zi de zi căutau să-i înghită”. În subtext, Cătană atrăgea luare-aminte asupra ţărilor române care fac parte din marea patrie a neamului românesc: „Moldova pe timpul lui Ştefan cel Mare era mai mare ca acum, căci cuprindea şi Bucovina şi Basarabia, care astăzi sunt în mâinile austriecilor şi ruşilor. Dar, cu toate acestea, el vrea să-şi mai lărgească hotarele ţării sale prin cucerirea Valahiei, voind a pune acolo vice-principe pe un muntean, anume Laiot Basarab, ce-l avea pe lângă sine”. Cătană regreta că între Matei Corvinul şi Ştefan cel Mare n-a putut fi înţelegere, datorită orgoliului celui dintâi şi a faptului că acesta era „un român renegat”. Îi apreciază meritele şi atrage atenţia că a fost „unul din cei mai iluştri regi ai Ungariei”. Interesantă este îndrăzneaţa – riscantă, pe vremea aceea – actualizare pe care o face Cătană: „Dar ştiţi dumneavoastră cine era Matei Corvinul? El era de naştere român de viţă românească, dar fusese crescut în spirit unguresc, era un român renegat, cum sunt spre drama naţiunii noastre unii şi-n zilele noastre”.

O nemăsurată mândrie se simte la Cătană când reproduce celebra descriere pe care i-a făcut-o lui Ştefan cel Mare cronicarul Jan Dlugosz: „Iar istoricul Dlugos, plin de însufleţire, scrie: «O, ce bărbat admirabil! El nu e mai prejos decât au fost eroii din vechime, cu care atâta ne fălim şi care în timpul nostru atât de tare a îndruntat trufia turcilor cât putem zice că Ştefan este cel dintâiu dintre toţi principii cât sunt pe lume! După judecata mea, el este foarte vrednic să i se încredinţeze guvernul lumei întregi, şi mai ales comanda oştirilor creştine împotriva păgânilor! Să i se încredinţeze toţi creştinii până când suveranii lor îşi pun viaţa în moliciune şi dezmierdări sau în lume între dânşii»”.

Lucrarea lui George Cătană se încheie cu capitolul 12, „O privire generală asupra vieţii lui Ştefan cel Mare”, în care prezintă rezumativ marile fapte de arme ale acestuia şi ctitoriile realizare de el, precum şi faptul că marele domnitor a intrat în legendă, în folclorul românesc. Apoi arată că, întru cinstirea memoriei viteazului voievod, fiecare român are datoria să meargă să se închine mormântului de la Mânăstirea Putna: „Poporul până în ziua de astăzi aminteşte pe acest mare bărbat în cântecele sale şi ar fi dorit ca tot românul cel puţin odată în viaţă să meargă la Mânăstirea Putna spre a i se închina la mormântul unde zac osemintele acestui mare erou, căruia toţi românii îi sunt datori recunoştinţă”.

Col. (r) Andrei GHIDARCEA