Din când în când, dacă se mai întâmplă să fac câte un lucru la care lumea nu se aşteaptă, cum ar fi să dărâm poduri şi cetăţi, să scufund corăbii sau chiar să dau foc porturilor, încep să-mi pun unele întrebări. Iar răspunsurile pe care aştept să mi le dau cred că nu au alt rol decât să-mi mai şteargă din vina pe care o simt uneori, după ce mă mai liniştesc.
Îmi dau seama că ceea ce am să fac în continuare e o mărturisire de credinţă pe care de multe ori am vrut s-o scriu, dar ceva m-a oprit, întotdeauna, în ultima clipă. Nu ştiu ce anume, cum nu înţeleg de ce m-au apucat tocmi acum destăinuirile. Poate de teamă că, din cine ştie ce motiv, au să rămână nespuse. Sau poate, nu-mi dau seama, poate că vreau să scriu despre altceva decât despre lăturile politice în care fierbe ţara ori despre frica pe care o simt cum mă cuprinde la gândul că la iarnă n-o să-mi mai permit o mulţime de lucruri care până acum mi se păreau absolut fireşti. În fine, asta prea puţin contează.
Să revin, deci. Eu cred că mă cunosc mai bine decât oricine altcineva. Orgolii n-am avut decât rareori, şi asta s-a întâmplat demult, când eram tânăr. Părerea mea e că, în timp, le-am înlocuit cu ceva ce seamănă a mândrie, şi mi-ar plăcea să cred că nu cu una goală de conţinut. Ea se aprinde şi arde apoi mocnit ori de câte ori sunt privit de sus. Atunci şi numai atunci. Iar eu, aşa cum am mai spus, încep să pârjolesc porturi, după ce, mai întâi, de obicei scufund corăbii.
Dintr-un motiv care îmi scapă, unii mă văd doar un ziarist mărunt, care lucrează la un ziar neînsemnat. Nu e vorba aici de mania persecuţiei, n-am suferit niciodată de aşa ceva, ci pur şi simplu de felul în care mă simt, uneori, tratat. Bunăoară, îmi aduc aminte foarte bine cum, în urmă cu câţiva ani, m-au căutat doi tineri care voiau să facă un festival la Caransebeş şi aveau nevoie de cineva care să scrie despre ei şi despre asta. Am făcut-o eu. Mi s-a părut cel mai firesc lucru din lume şi n-am aşteptat nici măcar un mulţam de la ei. Oricum nu l-am primit, însă când, peste alţi câţiva ani în care doar eu i-am băgat în seamă, li s-a părut că au descoperit un alt ziar, unul online, care în mintea lor era un gigant în comparaţie cu al meu, lingeau tălpile publicaţiei pe unde-o prindeau şi nu mai ştiau cum să se gudure pe lângă ea. Atunci, eu am dărâmat podul.
Altă dată am fost chemat să scriu despre un alt festival, pe al cărui afiş erau trecute toate ziarele din lume, doar al meu nu. Când le-am spus de ce nu vin, mi-au explicat că au uitat de mine, dar au să-şi amintească la anul. Nu m-am dus, cum n-a fost niciunul din zecile de ziare pe care ei le înşiraseră la parteneri media. Aşa am vrut eu, să scufund o corabie. Şi aş putea să mai povestesc multe, dar mă opresc aici.
Că unii mă văd un ziarist mărunt pe lângă alţi colegi care făceau bastonaşe în clasa întâi, în timp ce eu scriam editoriale, nu mă deranjează. Ei nu ştiu ce ştiu eu şi încă vreo mână de oameni. Puteam să lucrez oricând la un ziar judeţean, am fost chemat, şi nu doar de unul. Am preferat de fiecare dată să rămân la Caransebeş, la ziarul ăsta neînsemnat sau cum o fi el. De ce? Simplu. Acum 13 ani, când a apărut primul număr, el a fost miza pariului pe care l-am făcut pe de o parte cu mine însumi, iar pe de alta cu vreo douăzeci de sceptici care nu mi-au dar nicio şansă şi care azi se minunează că încă mai exist.
Mă gândesc la o încheiere potrivită, aşa că mă duc la fereastră şi mă uit afară. Peste drum, lumea iese la o lansare de carte despre care eu n-am să scriu un cuvânt. S-a ţinut într-o cetate pe care am trecut-o demult prin foc şi sabie.
Adrian CRÂNGANU