Adrian CRÂNGANU
Atunci când se întâmplă să-mi găsesc puţin timp în care să nu fiu foarte ocupat cu lucrurile care ţin de ziar, atunci, zic, încerc să mă gândesc şi, dacă se poate, să mă şi concentrez la ceea ce se întâmplă în jurul meu, cu ţara asta şi cu poporul din care, de bine, de rău, fac şi eu parte. Trebuie, însă, să recunosc că asta se întâmplă rar. Viaţa în presă nu e tocmai uşoară, dar cred că, deja, nicăieri nu mai e. Cum spuneam, aşadar, în puţinul timp pe care îl am la dispoziţie pentru reflecţii, am ajuns la concluzia că trăiesc un paradox. Dacă, atunci când eram copil, la şcoală, şi mai apoi, în tinereţe, mi s-au făcut aproape tot timpul injecţii cu patriotism, ce popor nobil am fost mereu şi suntem, ce viteaz, ce demn şi ce dârz e românul, în ultima vreme, şi politicienii şi presa vor parcă să mă convingă de contrariu. Defectele ne sunt scoase la iveală rând pe rând şi mă tem că, atâta timp cât nu am argumente cu care să le combat, ele sunt adevărate.
Într-una din zilele trecute mi-a fost dat să văd la televizor un personaj care lăuda atât de deşănţat un alt personaj, încât am preferat să-mi fac semnul crucii, ca să nu mi se-ntoarcă stomacul pe dos. Era vorba de doi oameni politici, unul mărunt de tot, de-a dreptul obscur, şi unul mare, mare de tot. Iar singurul comentariu făcut de un alt politician a fost unul scurt, dar încărcat de semnificaţii. El a reamintit replica dată de un consilier atunci când Gheorghe Gheorghiu-Dej a venit la putere: ,,Tovarăşe secretar general, în ţara asta doar fundurile se schimbă. Limbile rămân aceleaşi”.
Şi m-am gândit, în unul din acele momente rare de care vorbeam, că omul avea perfectă dreptate. Şi azi, după aproape 60 de ani, lucrurile stau la fel, dacă nu chiar mai rău. Am văzut cu ochii mei, prin locurile în care am muncit, obedienţa ridicată la rang de artă. Şi culmea e că acele persoane n-au dus-o cu nimic mai bine decât mine, care, cam peste tot şi orice funcţie am ocupat, am fost perceput mai degrabă ca un nonconformist, rebel şi, în general, un om cu care era mai greu să lucrezi. Eu zic că lucrurile nu stăteau tocmai aşa. Eram totuşi un ins cu care te puteai înţelege, şi încă foarte bine, doar că aveam nişte principii. Probabil că ele incomodau, nu eu, ca persoană.
Au fost câteva momente în viaţa mea în care am spus NU, chiar dacă ştiam că asta însemna să pierd o mulţime de avantaje. Mi s-a cerut, odată, să scriu despre matrapazlâcurile unui primar. Am dovedit, cu acte, ce ilegalităţi comisese. Când, însă, mi s-a spus să scriu despre amanta aceluiaşi primar, cu 25 de ani mai tânără decât el, am pus pixul jos, n-am putut să mă abţin să nu zâmbesc şi am zis doar: ,,În cazul ăsta, bravo lui!”. Bineînţeles că imediat s-a găsit altcineva care să scrie articolul acela în locul meu. Cineva care, nu peste multă vreme, a fost dat afară de la ziar.
Cum ziceam, poate că principiile m-au făcut uneori incomod, iar unul dintre acestea a fost şi este ca, în textele mele, să nu folosesc cuvinte urâte. De data asta am să mi-l încalc, şi-am să spun că expresia folosită mai sus nu suna aşa cum am scris-o, ci puţin altfel: ,,Tovarăşe secretar general, în ţara asta doar cururile se schimbă etc.” Fac cuvenita rectificare în numele altui principiu: acela de a spune mereu adevărul.
