Când stau şi mă uit în urmă, mi-ar plăcea să pot spune că am făcut întotdeauna ceea ce trebuia. În realitate, tare mă tem că lucrurile nu stau tocmai aşa, fiindcă greşelile tinereţii sunt nenumărate, şi mă gândesc acum doar la cele pe care mi le recunosc. Cele pe care mă prefac că nu le mai ţin minte, sau chiar nu mi le mai amintesc, sunt, cred, şi mai multe. Cel mai adesea, ţinta răului pe care l-am făcut am fost eu însumi. Dacă însă i-am rănit şi pe alţii, a fost fără voia mea, pentru că n-am vrut să lovesc niciodată pe nimeni şi nici nu m-am răzbunat vreodată pe cineva. Am lăsat judecarea faptelor în seama altcuiva, mai presus de noi, şi nu m-am înşelat, pentru că, în timp, fiecare şi-a primit răsplata cuvenită. Atunci când mi-am dat, totuşi, seama că am făcut ceva rău sau urât cuiva şi am fost prea orgolios ca să-mi cer iertare, am încercat din răsputeri să-mi îndrept din umbră, fără ca omul faţă de care am greşit să-şi dea seama, fapta de care m-am făcut vinovat. A fost poate vorba şi de puţin egoism, fiindcă am făcut totul şi pentru mine, ca să fiu eu cu sufletul împăcat. Am greşit adesea, mai ales, în tinereţe, dar nu mi-a păsat niciodată ce crede, şi cu atât mai mult ce vorbeşte lumea despre mine, şi asta a fost o altă greşeală. Am încercat, în ani, s-o repar, dar nu ştiu în ce măsură am şi reuşit lucrul ăsta.

Zilele trecute, în liniştea pe care mi-a adus-o întotdeauna Paştele, mi-am zis că e un moment tocmai potrivit să stau de vorbă mai pe îndelete cu mine însumi şi să-mi răspund la nişte întrebări pe care până acum m-am prefăcut că nu le aud. N-aş fi făcut probabil asta dacă la televizor şi la radio nu s-ar fi vorbit, tot mai stăruitor, despre cât de bătuţi de soartă suntem ca popor, de vreme ce în fiecare atentat terorist din Europa moare sau e rănit măcar un român. Eu asta nu pot să înţeleg, cum adică să le plângem de milă tuturor acelora care, prin ţările prin care s-au dus de bunăvoie, fără să-i oblige absolut nimeni, câştigă de cel puţin trei ori mai mulţi bani decât cei din corul de bocitoare. Poate unii au să se supere pe ce am să spun în continuare, alţii au să-mi dea dreptate cu jumătate de gură şi câţiva au să fie perfect de acord cu mine, dar, la cum văd eu lucrurile în clipa asta, nu suntem altceva decât un popor migrator întârziat, cu mult prea puţine diferenţe faţă de huni, cumani, de goţi sau gepizi, şi aidoma avarilor şi vandalilor. Nu mă sfiesc să spun că am invadat fiecare stradă din cel mai îndepărtat şi prăpădit târg din Italia ori Austria, la fel cum am dat buzna peste irlandezii, englezii, francezii, spaniolii ori suedezii care au făcut greşeala să crape puţin uşa, ca să vadă cine bate cu pumnii şi cu picioarele în ea.

Cu toate gândurile astea trecându-mi prin cap, m-am întrebat adesea dacă n-am greşit atunci când am ales să rămân aici. Puteam să plec, şi nu o dată, ci de nenumărate ori, fiindcă am rude şi prieteni într-o mulţime de ţări, care, la o adică, nu cred că mi-ar fi întors spatele. Poate că acum aş fi fost eu plin de bani, dar, în aceeaşi măsură, aş fi fost lipsit exact de ceea ce m-a însufleţit mereu – de limba pe care îmi place s-o aud vorbindu-se lângă mine, de păcatele şi defectele poporului ăstuia rămas în ţară, care, aşa cum e el, e al meu şi mi-e mai drag decât oricare altul pe lume.

Poporul plecat e altul. El e cel care, atunci când mai vine în vizită, încearcă să predea noua matematică, în care se pune semnul egal între bani şi minte, şi între şmechereală şi inteligenţă. Poporul plecat e un actor prost, care încearcă să joace în faţa spectatorilor rămaşi acasă un rol care nu i se potriveşte şi ale cărui replici nu le-a ştiut niciodată, acela al lui Tudor, din „Prinţ şi cerşetor”.

Dar povestea asta, pe care nici unul dintre cei plecaţi n-a citit-o, e altfel. Sau greşesc?

Adrian CRÂNGANU