Dacă e bine sau nu ce am de gând să scriu, nu ştiu. Am s-o fac, totuşi. Aşadar, dacă ar fi după mine, eu aş scoate „Mioriţa” din cărţile de Română. M-am gândit la asta de multe ori, dar abia acum o spun clar şi răspicat. Nu vreau să fiu înţeles greşit. Ca om de litere, îmi scot pălăria în faţa ei. Ca bărbat, însă, mi-o îndes imediat înapoi pe cap. N-aş interzice-o, asta mi s-ar părea totuşi prea mult, dar nici să le dăm elevilor mură-n gură motive să se resemneze de mici în faţa înfrângerilor nu mi se pare normal.

E târziu, mă uit pe geam în întuneric şi-mi dau seama, pentru a nu ştiu câta oară, că eu văd lucrurile mai bine noaptea. Probabil fiindcă peste zi trăiesc pentru alţii, iar puţinul care rămâne, uneori nu mai mult de patru, cinci ore, nu vreau să-l împart cu nimeni. Sunt singurele momente în care îmi permit luxul de a fi egoist. Privirea pe care mi-o arunc în interior e mult mai ascuţită decât cea cu care mă uit îndeobşte la oameni, şi mult mai critică, şi poate tocmai fiindcă o folosesc atât de rar nu s-a tocit încă. Iar atunci când am să-mi găsesc scuze ca să mă iert singur, voi şti sigur că am nevoie de ochelari. De altfel de ochelari.

Spuneam că e târziu şi că mă uit pe geam în întuneric. Cei câţiva ţigani care răscoleau prin tomberoanele de gunoi şi-au luat tălpăşiţa, câinii vagabonzi au şters-o şi ei, aşa că acum e linişte. Pot să mă aşez la masă şi să-mi continui articolul… Ziceam de „Mioriţa”. Şi chiar acum îmi vine în minte o scenă petrecută zilele trecute sub ochii mei, şi cred că mi-am amintit-o tocmai fiindcă de la geamul de la bucătărie, acolo unde scriu, am privit tomberoanele. Acum vreo două sau trei zile, era mare tărăboi la gunoaie, aşa că m-am dus să văd ce se întâmplă. Se certau doi prăpădiţi, unul slab ca o suliţă şi altul, o namilă de om, pe motiv că malacul îi încălcase slăbănogului teritoriul. Aşa am dedus eu. Rahiticul, care abia se mai ţinea pe picioare de beat ce era, îi căra pumni în cap grasului, care se tot retrăgea, se smiorcăia şi-l implora pe cel pe care l-am poreclit pe loc Bruce Lee să nu mai dea. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Am plecat de la geam fără să mai aştept rezultatul luptei. Îl ştiam.

Nu cred că namila a auzit măcar de „Mioriţa”, darămite s-o mai şi citească, şi, cu toate astea, s-a comportat ca un român adevărat. Nu, nu am nici cea mai vagă intenţie să-mi denigrez poporul, departe de mine gândul. Vreau doar să-l dezbrac de hainele pompoase cu care alţii l-au împopoţonat în croitoria istoriei. Vreau să-i arăt trupul gol, aşa cum l-a făcut mama lui.

Acum câteva zile, cu toată bucuria pe care trebuia să o simt normal fiindcă Simona Halep a jucat finala la Roland Garros, eu eram trist. M-am uitat atent la Maria Şarapova, la pumnii ei strânşi, la fălcile încleştate şi la mersul ei, la paşii care scriau pe zgură „victorie”. Şi Simona Halep cred că a citit cuvântul în acelaşi timp cu mine. Iar peste o jumătate de oră, suedezii ne băteau la handbal, la Bucureşti.

Poate o să vi se pară că sar de la una la alta, dar mie nu-mi plac portughezii. Cred că, dacă e să fiu sincer, mai degrabă ar trebui să spun că mi-e ciudă pe ei, fiindcă am observat că au exact ce ne lipseşte nouă. E şi firesc, altfel nu văd cum un popor de nici 10 milioane de locuitori a stăpânit, până nu demult, aproape un sfert din Globul pământesc. Mi-e ciudă pe ei fiindcă fotbaliştii lor sunt mai buni ca ai noştri şi, ca să nu se creadă că-mi vorbesc poporul de rău, mă gândesc că poate exact acum un ziarist de la Lisabona scrie un articol mult mai profund decât am făcut-o eu, despre o baladă în care ciobănaşul lusitan pune mâna pe par şi le face de petrecanie celorlalţi doi baci, unul din Azore şi unul din Madeira. Şi, poate, îşi mai aruncă câte-o privire în întuneric, aşa cum fac, din când în când, unii ziarişti.

Adrian CRÂNGANU