Adrian CRÂNGANU
Întotdeauna mi-a plăcut fotbalul. Asta a fost şi bine, şi rău. Când am fost copil, am spart o mulţime de geamuri cu mingea şi mi-am făcut toate babele şi moşii din bloc duşmani. Iar când mergeam acasă cu genunchii juliţi, la mama, să mă dea cu rivanol sau cu spirt, mai luam şi vreo palmă, ca să am de ce să plâng şi să mă-nvăţ minte să nu mai cad altă dată. Dar am primit şi lucruri folositoare de la fotbal. Mişcarea, în primul rând. Apoi, am legat prietenii frumoase, dintre care pe unele le mai păstrez şi azi. Dar poate cel mai preţios cadou a fost că am învăţat ce înseamnă lupta. Şi cât de mult contează echipa, omul de lângă tine. Toate astea mi-au prins bine mai târziu. Trebuie însă să recunosc că niciodată n-am depăşit faza de ,,curtea şcolii”. Am jucat şi pe teren mare, şi pe zgură, şi pe pământ, şi pe iarbă, altfel n-aş fi putut să-mi dau cu părerea, şi cu atât mai puţin să scriu despre fotbal, am alergat până mi-a ieşit limba de-un cot, am tras de la 11 metri şi am văzut ce mică şi departe e poarta, am apărat penalty-uri şi mingea mi s-a părut la un metru, iar barele din stânga şi din dreapta – la capătul pământului.
Pe urmă, ani întregi, când nu am avut altceva mai bun de făcut, m-am dus la meciuri din diviziile inferioare, care se jucau pe terenuri fără tribune. Asta mă obliga să stau la câţiva metri de tuşă, de unde puteam să văd, să aud şi să simt altfel jocul. Şi îndrăznesc să spun că fotbalul lângă care stai acolo e cu totul alt sport decât cel văzut de sus, din tribună. De jos vezi tot şi le auzi pe toate. Dacă stai pe linie cu jucătorii, şi dacă eşti orb şi tot vezi ofsaidul, fie el şi de numai un centimetru. La fault, pocnetul apărătorilor te surzeşte. Henţul îţi răneşte ochii. Noroc cu fâşâitul mingii prin iarbă şi mirosul acesteia, când e frământată de ghetele jucătorilor.
Aşadar, de pe această poziţie, de îndrăgostit fără speranţă – fiindcă nu am aşteptat, niciodată, nimic de la fotbal –, îmi permit să am păreri. Iar una dintre ele, pe care am spus-o întotdeauna, oricui a vrut să mă asculte, se referă la introducerea, cât mai grabnică, a probei video. Ca în hochei, acolo unde, fiindcă pucul e prea mic, arbitrii se uită la reluarea fazei şi de o sută de ori dacă e nevoie, până se conving dacă a fost gol sau nu. Aşa şi la fotbal: să se uite la reluare ori de câte ori e nevoie, să vadă dacă a fost sau nu ofsaid, dacă a fost sau nu henţ, mingea a depăşit ori nu linia porţii. Meciurile de duminică, Anglia – Germania şi Argentina – Mexic, cu un gol valabil neacordat şi cu unul din ofsaid clar validat, m-au convins că e timpul ca regulile să fie schimbate. Nu se mai joacă aşa cum se juca în anii ’60 – ’70. Vremea fotbalului romantic, a fotbalului-vals a trecut. Se joacă în forţă şi parcă cu repezitorul. Iar la mizele care sunt azi în joc, pretexte cum că greşeala de arbitraj umanizează sportul şi-l face mai frumos mi se par de un absurd perfect.
Şi, recunosc, nu degeaba susţin tocmai acum ideea probei video. Mă mai gândesc ce bine ar fi ca acelaşi lucru să se întâmple şi în cazul politicienilor. Să se uite la reluare ori de câte ori e nevoie, să vadă dacă a fost furt, a fost şpagă, a fost prostie, nesimţire, sau a fost minciună. Poporul ăsta de arbitri, care este…