Un om, un nume
Prof. univ. dr. Nicolae Bogoevici (III)
În toamna anului 1948, Nicolae a plecat din Vârciorova cu bagajele strict necesare (haine, cărţi, ceva de mâncare) şi o sumă mică de bani, ca student în anul I la Institutul Politehnic din Timişoara, Facultatea de Electrotehnică. A primit un loc de cazare la Căminul MV, într-o cameră cu patru paturi, la etajul I, avându-i colegi pe Birth, din Braşov, Moţoc din Salonta şi un altul din Cugir, pe care nu îşi mai aminteşte cum îl chema. Majoritatea cursurilor din anul I s-au ţinut în comun cu studenţii de la trei facultăţi: Electrotehnică, Mecanică şi Construcţii, în amfiteatrul EA 1 din clădirea Piarişti. Atât sala amfiteatrului, cât şi balconul erau arhipline de studenţi, aşa încât cei care întârziau riscau să stea în picioare, nemaigăsind locuri în bănci. În vacanţa de vară din anul 1949, toţi studenţii din anul I au fost programaţi să efectueze practică la o întreprindere industrială. Nicolae a fost repartizat să meargă la Uzina din Oţelu Roşu, dar nu s-a dus şi nici nu a fost întrebat de nimeni de ce nu a efectuat această practică la UOR. Pe tot parcursul verii a participat la munca câmpului, la coasă, alături de părinţi şi de soţia Gheorghiţa. În toamnă a mers la Timişoara să-şi susţină examenele restante la Fizică şi Marxism-Leninism, promovându-le şi devenind astfel absolvent al anului I de facultate.
Prin luna aprilie a anului 1949, Gheorghiţa a venit la Timişoara, fiind aşteptată în Gara de Nord de către Nicolae, în final cazându-se până a doua zi la micul hotel ce exista în apropierea gării, bucuroşi de această revedere, de această dată în oraşul de pe malurile Begăi. În anul II de studenţie, 1949-1950, a început cursul de Electrotehnică, predat de către prestigiosul profesor Plauţius Andronescu, aşezându-se în prima bancă, cu gândul de a urmări mai atent cele prezentate de profesor la tablă. După câteva şedinţe, şi-a dat seama că nu prea înţelegea ceea ce spunea profesorul despre noţiunile de Algebră şi Analiză vectorială, despre care nu ştia nimic din liceu. În anul II nu a mai locuit la căminul studenţesc, găsindu-şi o gazdă în oraş, unde la început a stat singur, iar din semestrul al doilea l-a adus să locuiască acolo pe Dimitri Boşcai, originar din satul Var, student la Agronomie. În primăvara anului 1950, fiind student în anul II, cu origine socială sănătoasă – fiu de ţăran sărac –, i s-au făcut mai multe propuneri de către Comitetul Regional de Partid, inclusiv de a continua studiile în Uniunea Sovietică, unde au fost trimişi şi alţi studenţi din Timişoara, respectiv din România. Fără să se gândească prea mult, răspunsul a fost NU! O astfel de propunere a fost făcută cu un an mai târziu şi prietenului său Trandafir Cocârlă, pe care a reuşit să-l convingă să nu o accepte.
În vacanţa de vară din anul 1950, a efectuat un stagiu de practică, timp de două săptămâni, la Uzinele din Reşiţa (U.D.R.), care se mai numeau şi Uzinele Sovrom. Aflând că studenţii practicanţi pot fi angajaţi ca zilieri, acolo unde lipsea forţa de muncă, şi ducând mare lipsă de bani, împreună cu alţi doi colegi s-au angajat ca zilieri şi au fost puşi să descarce vagoane cu cocs.
În anul III (1950-1951), au apărut în programul de studiu discipline noi, cu alţi profesori şi alţi asistenţi. Atenţia tuturor colegilor din anul de studiu s-a îndreptat spre cursul de Maşini electrice, predat de către profesorul Remus Răduleţ, o eminenţă mondială în domeniul electrotehnicii, care făcea naveta din Bucureşti la Timişoara pentru a preda acest curs. Începând cu acest an, a intrat în concurenţă la învăţătură cu colegii mai buni din grupa sa, dintre aceştia aducându-şi aminte doar de Giurgiu Bucur, originar din zona oraşului Sibiu.
În vacanţa de vară din anul 1951, împreună cu alţi colegi, a efectuat o lună de practică pe şantierul de construcţie a Liniei Electrice de 20 kV, cu stâlpi din lemn, dintre Timişoara şi Arad. La jumătatea perioadei de practică, într-o sâmbătă şi o duminică, a mers la Vârciorova pentru a-şi vedea fetiţa, soţia şi părinţii. Ca de fiecare dată, la sfârşitul perioadei de practică a mers la Vârciorova, unde a participat, zi de zi, la munca câmpului, fiind perioada de coasă, o îndeletnicire care îi plăcea foarte mult. Nu se ştia atunci ce este aceea vacanţă în staţiuni, la munte sau la mare.
Anul 1951-1952 îl prinde student în anul IV. Materiile importante din acest an au fost Utilizările energiei electrice şi Tracţiuni electrice, predate de prof. Corneliu Mikloşi. În anul IV s-a introdus în facultăţi Pregătirea militară a studenţilor, prevăzută în orar cu o lecţie pe săptămână, mai târziu adăugându-se la această pregătire şi ALA (Apărarea Locală Antiaeriană). Pentru acestea, în Institutul Politehnic existau ofiţieri activi, angajaţi pentru a se ocupa de pregătirea militară a studenţilor. A încheiat cu succes cursurile şi examenele din anul IV, precum şi Examenul de Stat (de diplomă).
În perioada vacanţei de vară din anul 1952, împreună cu alţi colegi din anul IV, a participat la convocarea de pregătire militară, care s-a desfăşurat timp de o lună la Unitatea de la Someşeni, lângă Cluj. În urma acestei convocări, a primit gradul de locotenent-major, la o unitate militară din Sibiu, ca ofiţer activ. Viaţa de militar nu i-a plăcut, trecând prin tot felul de întâmplări neplăcute pentru Nicolae. În cele din urmă, după mai multe demersuri, s-a înscris, fără aprobarea organelor superioare din Armată, pentru a urma doctoratul cu frecvenţă, a dat examen şi a fost declarat admis. Până la urmă, a fost trecut ca ofiţer în rezervă, în data de 4 ianuarie 1954, prezentându-se la Politehnica din Timişoara, unde a fost încadrat ca doctorand cu frecvenţă, timp de trei ani. După ani şi ani, reflectând adeseori asupra celor întâmplate, a ajuns la concluzia că i s-a oferit o şansă pe care a refuzat-o cu vehemenţă, neacceptând ofertele de a rămâne în Armată. Se întreabă, acum, de ce nu a avut atunci un sfătuitor, care să-i fi spus să ceară să fie transferat la Academia Militară din Bucureşti, ca absolvent al Academiei putând să avanseze până la gradul de general. Azi, la această vârstă, Nicolae Bogoevici ar fi putut fi general în retragere (pensionar), iar vârciorovenii se puteau mândri cu un general de armată, născut în satul lor.
După ce a încheiat susţinerea examenelor, a început să lucreze la elaborarea tezei de doctorat, deplasându-se de mai multe ori la Bucureşti, la Bibloteca Academiei, la Instututul de Documentare Tehnică (IDT), la prof. I.S. Gheorghiu, de la Politehnică. Teza de doctorat trebuia să conţină contribuţii ştiinţifice personale şi originale ale autorului. În a doua jumătate a anului 1959, a reuşit să finalizeze teza de doctorat, iar în anul 1960 a prezentat-o, sub formă dactilografiată (116 pagini) şi legată, spre a fi analizată de către conducătorul ştiinţific, acad. Corneliu Mikloşi, şi, apoi, de către referenţii ştiinţifici oficiali. Susţinerea publică a tezei a avut loc în luna mai, anul 1962, şi, deşi avea mari emoţii, totul s-a încheiat cu bine, obţinând diploma de „Candidat în ştiinţe tehnice” (Doctor inginer). A devenit cadru didactic universitar la Universitatea „Politehnica” din Timişoara, îndeplinind toate funcţiile didactice, de la asistent, şef lucrări, conferenţiar, profesor, profesor consultant, profesor asociat.
Începând din anul şcolar 1957/1958, a condus elaborarea proiectelor de diplomă de către unii dintre absolvenţii facultăţii, printre care s-au numărat şi Liuba David, din Bolvaşniţa, viitor director al Întreprinderii Electromontaj, respectiv Ion Mura, originar din Ilova, viitor primar al oraşului Caransebeş. În calitate de cadru didactic universitar, a fost selectat şi trimis de Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, ca Preşedinte al Comisiei examenului de Bacalaureat, la mai multe licee din ţară – Timişoara, Orşova, Deva, Tâlmaciu (Sibiu), Jimbolia, Reşiţa.
În anul 1971, începând cu data de 1 mai, a fost numit prorector al Institutului Politehnic Timişoara, cu sarcina de a se ocupa de Institutul de Subingineri, înfiinţat în acel an la Reşiţa. În această calitate, a fost membru al Senatului şi a făcut parte din Biroul Senatului Institutului Politehnic timp de 10 ani, mai exact până la 1 mai 1981. (Va urma).
Ştefan ISAC
