Nu imediat după 1989, ci chiar atunci, în zilele acelea mohorâte şi întunecate şi în nopţile luminate de milioanele de licurici care-şi porneau zborul morţii din ţevile mitralierelor, în acel decembrie pe care am datoria să nu-l uit nici măcar în somn şi în care, puţin mai târziu, fiecare se îmbrăţişa în plină stradă cu fiecare şi visam cu ochii deschişi la viitorul care ni se aşternea, strălucitor, la picioare, aşadar până şi în clipele acelea în care credeam că nimic rău sau urât nu ni se mai poate întâmpla, eu totuşi mă uitam chiorâş la câteva personaje care-mi umpleau, cam bătător la ochi, ecranul televizorului meu alb-negru căruia, din când în când, trebuia să-i mai trag câte-un pumn în partea desus, în dreapta, atunci când începea să-i fugă imaginea. Era unul, mai ales, care semăna cu o bucată de parizer fiert, pe care toată lumea îl asculta cu gura căscată, fiindcă toţi patrioţii şi revoluţionarii căzuseră de acord că o fi fost el comunist, dar era dat dracului şi bubuia de inteligenţă.

Poate ar trebui să spun că în acel Decembrie de care vorbesc eram la cumpăna dintre nesăbuinţa tinereţii – fiindcă, trebuie să recunosc, făcusem până atunci destule prostii cât să-mi ajungă pentru o viaţă întreagă –, şi mugurii unei maturităţi în care m-am trezit brusc, deşteptat de rafalele de mitralieră şi dezmeticit de frica pe care, oricât am încercat, n-am reuşit să mi-o înving cu adevărat în acele zile şi nopţi. Nu-mi era atât teamă că o să mor, cât că n-o să izbândesc. Iar de-atunci n-am mai fost niciodată copil.

Cam astea erau apele în care mă scăldam în Decembrie ’89. Şi cum eram eu încă puţin speriat şi un pic dezorientat, dar plin de încredere în destinul unui popor care numai ce dovedise că preferă să moară în picioare decât să trăiască în genunchi, într-o bună zi vine Nea Parizer şi, de la televizor, ne face pe toţi stupid people şi, plin de muştar pe la gură, mai zice că abia peste vreo 20 de ani o să ne revenim din prostie. În clipa aia toată ţara a luat foc, iar eu ardeam mai ceva ca o sondă aprinsă, mai tare decât toţi. Eram absolut convins că nimic nu-l îndreptăţea să ne jignească în halul ăsta nici pe mine, nici pe cei din generaţia mea. Îmi închipuiam atunci că noi, cei care am murit şi am fost răniţi în zilele şi nopţile care urmau să schimbe România, eram condamnaţi să trăim mai departe frumos şi să îmbrătrânim ca-n poveşti. Mă şi vedeam parcă, pe mine şi pe cei de-o vârstă cu mine, trecând prin viaţă îmbrăcaţi în frac şi mişcându-ne în paşi de vals. Îmi ziceam că la nunţi n-o să mai sărim ca nişte pistoane, până cădem laţi, pe muzică populară, iar la înmormântări n-o să mai vrem să ne aruncăm în groapă după sicriu. Mă gândeam că o să ştim să ne purtăm bucuria şi durerea cu eleganţă şi demnitate, deopotrivă, iar în viaţa de zi cu zi n-o să mai vorbim în vecii vecilor despre maşini în faţa blocului, ci o să stăm în casă, cu o carte în mână sau uitându-ne, cuminţi, la televizor.

Pe urmă, dacă apucam să ies la pensie, visul continua cu mine, dar ceva mai gras şi un pic mai senin, într-un parc, împreună cu vreo doi nepoţi pe care-i învăţam să înjure, dar nu prea urât, să dea în minge, dar nu prea mult, ca să nu se murdărească şi să se supere noră-mea, după care să stau cu ei pe o bancă şi să le spun poveşti din tinereţea mea. Le vorbeam despre cum chiuleam la şcoală, despre chefuri şi gagici, neapărat despre Armată şi despre mitralierele din Decembrie ’89, până aş fi ajuns la moşul rău şi urât care ne-a spus că o să fim proşti vreme de doar 20 de ani. Apoi, ca să priceapă, tot în închipuirea mea, le-aş fi explicat înţelesul expresiei că nimeni nu e profet în ţara lui. Nici măcar Silviu Brucan.

Adrian CRÂNGANU