De mic copil mi-am dorit să am puteri paranormale. Mi-ar fi plăcut să fiu invizibil sau să pocnesc din degete, şi toate visele mele micuţe să devină realitate. Când am mai crescut, aş fi vrut să pot să hipnotizez, să citesc gândurile celor din jurul meu sau să văd în viitor. Din păcate, n-am fost înzestrat cu niciunul dintre harurile astea, aşa că singurul lucru care mi-a rămas de făcut a fost să mă resemnez cu ideea că nu sunt altceva decât un om obişnuit, ca oricare altul, din mulţime.

Cu toate astea, mi-am început editorialul din ediţia trecută a ziarului cam aşa: „Mi-aş dori ca într-o dimineaţă să mă trezesc într-o ţară în care să nu mi se mai facă greaţă ori de câte ori mă uit la televizor”. Nu mai ţin minte la ce mă gândeam exact atunci când am scris fraza asta, dar zilele care au urmat m-au pus pe gânduri, fiindcă mi-au dovedit că nu sunt chiar atât de lipsit de calităţi, cel puţin nu în privinţa clarviziunii, cum credeam eu. În plus, toate întâmplările de după apariţia articolului mi-au întărit mai vechea mea convingere că televiziunile fac ravagii prin minţile şi sufletele românilor. Am considerat întotdeauna că răul pe care îl provoacă televiziunile comerciale în cultura română e comparabil, poate, doar cu dezastrul pe care l-a produs pentru omenire incendierea Bibliotecii din Alexandria, atunci când Theodosius a pus să fie arse 700.000 de papirusuri care adunau toată înţelepciunea dobândită de omenire până la acel moment.

Spun asta fiindcă nu cred că mai există vreun popor care să intre în moarte cerebrală în fiecare seară, între orele 8 şi 11, atunci când stă cu gura căscată la televizor şi se uită la tot felul de emisiuni, una mai stupidă decât alta, cu bucătari, cu talente, cu jungle şi ferme, toate luate de bune şi tot toate, de la prima până la ultima, regizate la milimetru şi la secundă. Poate că e greu să mă fac înţeles, dar au adunat emisiunile astea toată drojdia subculturii române şi m-au făcut să trag concluzia că pentru noi, ca naţiune, până şi mediocritatea e un ţel parcă tot mai greu de atins.

Aşa stând lucrurile în ţara asta, nici nu mă mai mir că toate bacteriile care mişună prin drojdia submediocrităţii s-au năpustit, clănţănind din dinţi, la beregata lui Marian Munteanu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu dacă mint, omul ăsta îmi este la fel de indiferent ca şi Bucureştiul în care candidează, dar nu pot să stau liniştit atunci când văd că despre candidaţii penali, care au furat zeci de milioane de euro şi care n-ar mai trebui să vadă în vecii vecilor lumina zilei, nimeni nu suflă o vorbă. Am înţeles de la un sociolog că românul, fiind şmecher şi hoţ de felul lui, nu-l condamnă pe unul mai şmecher şi mai hoţ decât el, ci îşi scoate, plin de respect, pălăria în faţa lui.

Dar până şi emisiunile de doi bani de care vorbeam pălesc în faţa ororilor la care am fost martor prin simplul fapt că n-am avut altceva mai bun de făcut decât să pornesc televizorul. Vreo săptămână, cred, toate, dar absolut toate televiziunile s-au bulucit să dea, ore întregi, imagini de la priveghiul marelui om care a fost Fane Spoitoru, un erudit, cel care, după ce a tăiat cu sabia mâna unui poliţist, şi-a câştigat dreptul de a sta alături de Cuza, Brâncuşi, Rebreanu sau Enescu, în galeria marilor bărbaţi ai acestei ţări.

Trăim în noaptea minţii, una din cele mai negre pe care am străbătut-o în toată istoria noastră. Bezna ne înconjoară din toate părţile şi tot mai adâncă, pe zi ce trece. Într-un fel, e mai bine aşa, fiindcă altfel mi s-ar vedea lacrimile. Nu le vărs, ca toată lumea, pentru Fane Spoitoru. Nu. Plâng pentru poporul ăsta care plânge pe rupte după marele bărbat căruia onorurile militare îi mai lipsesc. Că doar a tăiat cu sabia mâna unui poliţist…

Adrian CRÂNGANU