Adrian CRÂNGANU
Ciorovăielile cu mama şi nervii pe care ni-i făceam unul altuia au încetat ca prin minune în clipa în care am început să nu mai discutăm despre pensii. Asta s-a întâmplat mai demult, când nimeni nu vorbea încă despre subiectul care e acum pe buzele tuturor, şi, oricum, discuţiile noastre se învârteau în jurul sumei de mizerie pe care o primeşte ea, dar care, încercam eu să-i explic, e mai mare decât salariile multora dintre cei care muncesc pe brânci, uneori zece ore pe zi. Totul, însă, era în zadar. Argumentele mele, logice şi de bun-simţ, consider eu, se izbeau ca de un zid de singurele cuvinte cu care s-a apărat mereu: ,,Da, dar eu am muncit 40 de ani pentru banii ăştia”. I-am explicat că acum se lucrează altfel decât înainte. Degeaba. Că la patron nu ai program fix, de opt ore, nu ai sâmbătă şi nici duminică uneori, că la privat trebuie să ştii să faci de toate, nu doar un singur lucru, cum era pe vremea ei. Nu înţelegea şi pace!
Cu toate că cel mai bun exemplu sunt eu, mama refuză să accepte realitatea şi se plânge de o pensie care, aşa cum am mai spus, depăşeşte salariile celor mai mulţi dintre vecinii ei, care lucrează mult mai greu decât a făcut-o ea la viaţa ei. Şi, în felul ăsta, ne ciondăneam uneori ore întregi, până când eu, exasperat, schimbam subiectul şi o mai întrebam de prietenii din copilărie care au rămas în bloc. Şi-apoi, nu de aia mergeam eu la mama, să mă cert cu ea. Dar mă scotea din sărite îndârjirea şi, de ce să n-o recunosc, uneori răutatea cu care îşi apăra mărunţişul pe care i-l aruncă Statul după o viaţă de muncă.
Acum, însă, din câte văd eu, lucrurile stau cu totul altfel. Că pensiile s-au aranjat de cele mai multe ori, asta ştiu şi eu. N-am lucrat 28 de ani în pădure, aşa că am văzut destule. Pensii de boală la care au ieşit colegi sănătoşi-tun, la vârste la care eu nici n-aş fi visat vreodată să pun munca-n cui. Salarii umflate cu câteva luni înainte de împlinirea vârstei de pensionare, ca să fie omul liniştit până la sfârşitul vieţii. Pensii anticipate, la 45 de ani, absolut inuman de mari, cu ordonanţe de aproape un miliard. Pe toate le-am văzut. Şi sunt sigur că le-au mai văzut şi alţii. Şi am mai văzut cum o mulţime de angajaţi la Stat primesc sporuri cu nume altfel ridicole, dacă n-ar fi jignitoare pentru restul lumii: spor de radioactivitate, de parcă ar lucra la Cernobâl, sau de antenă, cu toate că birourile noastre erau despărţite de nici 20 de metri. Ca să nu mai spun de stimulentele insultătoare, de care toată lumea se fereşte să vorbească, pe care le au fără să mişte un deget pentru ele, şi care, după ştiinţa mea, erau, până acum vreo două luni, cât încă un salariu. Iar asta se întâmplă de ani şi ani de zile. Să nu ne mai mirăm atunci că auzim de tot felul de nulităţi perfecte, cu pensii până la cer.
Aici, cred eu, în toate mărunţişurile uriaşe de care am vorbit până acum, e rădăcina răului. În complicitatea guvernanţilor care, atâţia şi atâţia ani, s-au făcut că nu văd toate astea. Că nu i-au auzit pe oameni ca mama şi ca atâtea milioane de părinţi a căror singură vină e că au fost cinstiţi şi corecţi o viaţă întreagă. Acum, când eu însumi înţeleg toate astea, îmi pare rău că m-am ciorovăit cu ea. Şi îmi vine să-i spun, aşa cum o făceam când eram copil şi mă prindea cu minciuna şi ridica palma la mine: ,,Iartă-mă, mămica mea dragă, că nu mai fac niciodată!”. Promit!
