De câte ori am votat până acum? Nu ştiu. Şi n-am idee pentru că, pe vremuri, nu se lipeau bulinuţe pe dosul cărţii de identitate, iar buletinele pe care le-am avut de-a lungul timpului, pline şi ele de ştampile, putrezesc prin cine ştie ce magazie sau arhivă, ori poate sunt demult făcute scrum, fiindcă habar n-am ce se întâmplă cu ele. Ştiu însă sigur că n-am ratat niciodată niciun scrutin, şi asta de 33 de ani bătuţi pe muchie. Şi nici n-am de gând s-o fac vreodată, cu atât mai mult cu cât, chiar dacă de cele mai multe ori am luptat pentru o cauză pierdută, la urne tot m-am dus. Dacă a fost să mor, am preferat să mor cu buletinul şi ştampila în mână.

Am fost la vot şi în 2 noiembrie, şi am să mă duc şi în 16. Dar acum e prima oară, în cei 33 de ani de carieră cetăţenească pe care-i am la activ, când singura arenă în care se bat candidaţii e televizorul. Stau tolănit în fotoliu, picior peste picior, mai trag un fum de ţigară, mai beau o înghiţitură de cafea şi-mi forţez creierul să mai ţină minte o jignire şi încă vreo arestare făcută în direct. Fiindcă asta a fost cam toată campania electorală.

Cum mereu am încercat să-mi scriu articolele corect, cinstit şi imparţial, aşa am să mă străduiesc să fac şi acum, fără să politizez nici măcar o literă. Ce-mi place mie cel mai mult şi mă face cel mai tare să zâmbesc, cum stau aşa, ca un belfer, în fotoliu, e avalanşa de arestări din ultima lună. Mă distrează fiindcă intuiţia mea, care rar, foarte rar dă greş, îmi spune că toţi şmecherii ăia cu gulere albe şi mizerie sub unghii puteau fi la fel de bine arestaţi cu zece, opt, trei ani sau cu două luni în urmă. Din punctul meu de vedere, nici nu e nevoie decât de o probă să-i bagi pe toţi în puşcărie: proba privitului. Te uiţi la ei şi le scrie-n frunte, şi cât sunt de putrezi, şi unde le e locul.

Eu vorbesc serios, şi am să explic imediat de ce, dar pentru asta trebuie s-o iau cu începutul. N-am fost un copil precoce, ci unul cât se poate de normal. Am învăţat să scriu la 7 ani, în clasa întâi, vârstă la care mi-am şi propus ca în viaţă să devin ziarist şi scriitor, dar nu ştiu să spun de unde până unde ideea asta tâmpită a mea. Pe urmă, când m-am mai maturizat, să tot fi avut vreo 10 ani, am vrut să mă fac fotbalist, şi dorinţa asta aş explica-o prin aceea că, dacă toţi mucoşii din bloc strângeam la un loc 13 lei, ne luam o minge cu care, fiindcă sărea, jucam tenis cu piciorul, iar după vreo oră, când se spărgea în vreun geam făcut ţăndări, jucam fotbal până ne dădeam duhul pe teren şi eram atât de murdari că mamele ne mai confundau când ne trăgeau câte-o scatoalcă şi-şi dădeau seama de greşeală abia după ce scoteam limba la ele. În fine, cu timpul mi-a trecut şi nebunia cu fotbalul, iar când m-am copt la cap aşa cum trebuie, pe la 14 ani, mi-am zis în sinea mea că singura meserie care mi s-ar potrivi ca o mănuşă ar fi cea de miliţian. Eram la vârsta la care în loc să citesc „Neamul Şoimăreştilor”, eu devoram cărţile lui Haralamb Zincă şi ale Rodicăi Ojog-Braşoveanu. Mă şi vedeam tânăr locotenent, înalt şi subţirel, în uniformă albastră, şi-mi imaginam eu aşa că toţi borfaşii, şmecherii, hoţii şi chiar criminalii, impresionaţi de inteligenţa mea şi de deducţiile pe care eram în stare să le fac, au să se recunoască învinşi şi au să întindă mâinile, iar mie nu-mi rămânea altceva de făcut decât să zâmbesc superior şi să le pun cătuşele.

Până la urmă n-am ajuns nici fotbalist, nici miliţian, şi nici nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut să fiu. Sunt ziarist, dar încă dau bine în minge, iar intuiţia funcţionează, şi încă foarte bine, altfel demult n-aş mai fi fost în breasla asta. Iar ea, intuiţia, îmi spune că mi-ar plăcea la nebunie să fiu, măcar o zi, poliţist, şi să pun cătuşe la o grămadă de nemernici, şi îmi mai şopteşte ceva: că… Dar am promis că nu politizez, şi n-am s-o fac. Nici măcar o literă.

Adrian CRÂNGANU