Mulţi ani, şi mă gândesc acum că poate ăsta a fost unul dintre motivele importante pentru care am dispreţuit atât de tare comunismul, mulţi ani, aşadar, am trăit cu sentimentul că sunt condus de tot felul de netoţi. Unul mai nepriceput ca altul. N-aş merge până acolo încât să spun că erau răi, fiindcă nu erau. Aveau însă alte defecte pentru care nu puteam să-i sufăr: după ce că erau proşti de dădeau în gropi, mai aveau şi o gură cât o şură. Dădeau din ea cât era ziua de lungă şi doar asta îi ţinea în funcţii. N-o spun cu răutate că cei mai mulţi erau olteni, fiindcă eu însumi sunt oltean pe jumătate, dar probabil că jumătatea cealaltă, moldovenească, m-a tras mereu în jos şi m-a făcut să nu vreau să urc treptele şefiei, fiindcă nu mi-a plăcut niciodată să conduc. Tot atât de-adevărat e că nici să fiu condus nu-mi place, şi probabil ăsta e şi motivul pentru care a fost întotdeauna greu de lucrat cu mine. De când mă ştiu, am făcut pe nebunul când i-am simţit slabi pe cei puşi să-mi fie şefi, iar ei, când se convingeau că n-au cu cine se-nţelege, mă lăsau în pace şi în felul ăsta treaba mergea strună.

Nu întâmplător am pomenit de toate astea. Acuşica se împlineşte anul, cred, de când am aflat, absolut din întâmplare, că unul dintre personajele pe care le-am descris puţin mai sus şi care mă îngreţoşa până era cât pe ce să dau în icter acum 30 de ani e la fel de gură mare şi de fanfaron cum era şi pe vremea comuniştilor. Problema e însă alta: îl ştiu de când lumea, şi întotdeauna pentru mine a fost o enigmă felul în care a reuşit să-şi croiască drum în viaţă.

Pe vremuri, când eram în şcoala generală, doi proşti ne făceau să ne distrăm până ne tăvăleam pe jos de râs. Cu toate astea, nu semănau, fiindcă unuia îi mergea gura ca o moară stricată, iar celălalt avea o privire bicisnică, de viţel, şi în clasa a şaptea abia putea citi pe silabe o propoziţie, dar pe amândoi îi unea o prostie nemăsurată. Cum, necum, prostul cu numărul doi a reuşit până la urmă să termine a opta, după care vreo zece ani n-am mai ştiut nimic de el. L-am uitat pe bună dreptate, până într-o zi, când m-am pomenit cu el mare şef la UTC. Era atât de îngâmfat, încât se prefăcea că nu mă mai cunoaşte. Oricât de fără minte ar fi fost, nu se putea să mă fi uitat. Îi făcusem atâtea necazuri la şcoală şi ne bătuserăm joc de-atâtea ori de el, încât cred că ani întregi nu visase decât la ziua în care avea să se răzbune măcar pe vreunul dintre noi. În rest, el nu se schimbase prea mult. Atâta doar că privirea aceea bicisnică nu mai era a unui viţel, ci a unui bou sadea.

Anii au trecut şi, cu mapa sub braţ şi nasul pe sus, Viorel al meu a dus-o întotdeauna ca-n sânul lui Avram. Revoluţia din ’89 l-a dat jos, însă nu pentru prea mult timp. S-a înscris imediat într-un partid, apoi în altul, şi-n altul, şi mereu a fost la putere. De-acum, când mă vedea, ştiind cine sunt, dădea din cap către mine în semn de salut.

Apoi, o vreme, iar n-am mai ştiut nimic de el, până în ziua în care prostul numărul unu, de care uitasem definitiv şi care între timp şi-a deschis o afacere şi se zbate să supravieţuiască, cu chiu, cu vai, mi-a povestit că prietenul nostru e mare şi tare şi a venit la el în control. Şi-a amintit că-l cunoaşte de-abia după ce i-a dat plicul cu bani. Pe care – mi-a zis prostul numărul unu –, ca în clasa a şaptea, prostul numărul doi i-a citit pe silabe.

Adrian CRÂNGANU