Pentru mine, să-mi petrec o seară într-un mod plăcut înseamnă să fac lucruri simple. Adică, să mă uit la televizor la un film bun, dacă am noroc să găsesc vreunul, să citesc câteva pagini din care să rămân cu ceva, iar în privinţa asta nu se pune problema să rămân în pană, am întotdeauna o rezervă sănătoasă de cărţi, atât de sănătoasă încât nu ştiu dacă am să ajung vreodată s-o dau gata, înseamnă să mă uit la vreun meci ca lumea ori la vreun documentar care să-mi spună lucruri noi ori să mă facă să-mi pun întrebări. Alteori, dar asta numai rar, stau pur şi simplu întins pe pat, cu mâinile sub cap şi cu ochii uneori în tavan, alteori închişi, şi mă gândesc la tot felul de prostii.
Exact asta am făcut cu câteva ore în urmă, seara, fiindcă acum, când scriu, e noapte, pentru că întotdeauna scriu noaptea, când şi în casă şi afară e linişte, spartă, câteodată, de ţiganii care caută prin containerele de gunoi ori de câinii care se mai încaieră, tot acolo, pe prânzul de la miezul nopţii, dar cred că motivul adevărat pentru care scriu la aceste ore mici e că doar noaptea pot sta pe îndelete la taifas cu mine.
Spuneam că, în urmă cu câteva ceasuri, am stat liniştit şi m-am gândit la tot felul de tâmpenii, cu ochii pironiţi în tavan. Şi cred că starea asta de reflecţie mi s-a tras de la un film care tocmai se terminase, un film frumos, care cred că a vrut să ne arate cam cum ar trebui să fim fiecare dintre noi şi toţi la un loc. E vorba de „Regatul Cerului”, iar cei care l-au văzut sigur înţeleg ce vreau să spun. Prin urmare, nu mi-a mai rămas decât să meditez, sau mai degrabă să visez cu ochii deschişi, ca un copil după ce a citit o poveste, la cavalerism, demnitate, onoare, credinţă, cinste, curaj şi dreptate. Gânduri, altfel, minunate, care se brodeau de minune cu intenţia mea de a scrie, în săptămâna dinaintea Paştelui, despre lucruri frumoase. Oricât m-am chinuit, însă, şi recunosc că am făcut eforturi serioase, n-am reuşit să descopăr nici amintiri frumoase, nici subiecte cât de cât plăcute, în armonie cu liniştea şi pacea pe care ar trebui să le simţim în aceste zile. E prima oară în ultimii ani, când în aer nu mai simt miros de sărbătoare. Poate e vina mea, fiindcă sunt răcit, strănut de nu mai pot şi îmi curge nasul ca un robinet, dar nu cred să fie asta.
E ceva în jurul meu care nu-mi place şi probabil că toate gândurile puse în mişcare de „Regatul Cerului” m-au izbit, mai degrabă, decât m-au adus cu picioarele pe pământ. Priveam, acum vreo trei ore, cum, în urmă cu o mie de ani, oamenii mureau, în numele credinţei, la Ierusalim. Am văzut că există nu doar cruzime, ci şi blândeţe, nu numai ură, ci şi iertare, că în genunchi se stă la rugăciune şi în picioare la luptă, am înţeles că nu numai crucea are formă de cruce, ci şi sabia, şi că, uneori, murind devii nemuritor. Dar pentru ca asta să se întâmple, cineva trebuie să şi înţeleagă…
Mâine, când am să ies din casă, unii dintre cunoscuţii mei, veniţi în ţară de Paşti plini de bani, au să mă privească chiorâş sau cu dispreţ. Ştiu că mă consideră prost şi sărac, fiindcă nu mă duc dincolo, la muncă, să mă umplu de bani, ca nevestele lor sau ca ei. Poate au dreptate, nu ştiu, dar eu nu mă văd nici pe schele în Spania, nici la cai în Austria. Prefer să rămân acasă şi să zidesc fraze, ori să pun căpăstru cuvintelelor. Să stau, noaptea, la taifas cu mine şi, aşa prost şi sărac, să înţeleg că uneori trebuie să mori ca să devii nemuritor, că sabia are formă de cruce şi că poate şi fiindcă a existat acel Ierusalim acum o mie de ani, Hristos va învia peste trei zile.
Adrian CRÂNGANU
