Sunt câteva întrebări pe care mi le-am pus de-a lungul vremii, la care nu am găsit şi nici nu cred că am să găsesc vreodată răspuns. Una dintre ele, cea care, poate, cel mai adesea nu-mi dă pace, este de ce mă feresc să fiu filmat sau fotografiat. Iar situaţia mi se pare cu atât mai de neînţeles cu cât eu însumi fac poze cu duiumul şi sunt sigur că nu mi-ar conveni absolut deloc să vină cineva şi să-mi acopere obiectivul cu palma sau, mai rău, să-mi întoarcă spatele ori să-mi dea peste mână. Şi cred că ăsta şi numai ăsta e motivul pentru care, rar, foarte rar, mă las înduplecat să vin la emisiuni televizate atunci când sunt chemat. E adevărat că încerc toate tertipurile posibile ca să scap, dar dacă nu mai am încotro iar rugămintea vine din partea unui prieten sau a unui ziarist de calitate, atunci mă duc.

La una dintre aceste emisiuni, ultima, dacă nu mă înşel, în urmă cu vreo trei luni, colega din platou m-a întrebat, printre altele, dacă l-aş încuraja pe fiul meu să facă presă scrisă. I-am dat un răspuns care cred că a prins-o pe picior greşit, dar nu puteam să mint, nici pe ea, nici telespectatorii. I-am spus că, dacă ar fi să-mi îndrum băiatul spre jurnalistică – ceea ce n-am făcut, pentru că am vrut să-l las să-şi aleagă singur ceea ce crede că-i place şi poate să ducă la bun sfârşit –, atunci l-aş sfătui să meargă spre televiziune.

Nu mai ţin minte exact ce motive i-am înşirat atunci, dar probabil că i-am vorbit despre greaţa care am observat că-i cuprinde pe tineri când iau o carte în mână şi dispreţul faţă de cuvântul scris altundeva decât pe ecranul calculatorului sau al telefonului mobil, fără care nici măcar nu cred că mai pot respira. Cititul unei pagini le luxează privirile şi le fracturează gândurile. Cum şi de ce s-a ajuns aici, e o altă întrebare dintre acelea la care nu am răspuns foarte sigur, dar ştiu că ei nu mai simt gustul cărţii, al foii de hârtie şi al plumbului şi tuşului din cuvântul tipărit.

I-am spus, aşadar, colegei mele că sfatul pe care i l-aş da tânărului meu fiu ar fi să se îndrepte spre televiziune. Am făcut-o cu inima îndoită şi cu jumătate de gură, fiindcă eu consider că televizorul a fost primul pas al rătăcirii noastre culturale, în care orbecăim bezmetic de-atâta timp şi din care nu cred că o să mai ieşim vreodată. Am înţeles asta după ce un student mi-a spus odată că nu şi-a pierdut o lună din viaţă ca să citească „Fraţii Karamazov”, fiindcă i-a fost mai uşor să se uite două ore la film. Avea dreptate până la un punct. Am văzut şi eu filmul, după ce am citit cartea, însă băiatul acela n-are cum să înţeleagă că Yul Brynner nu-l putea întruchipa în vecii vecilor pe Dmitri Karamazov aşa cum l-a plăsmuit sufletul şi mintea lui Dostoievski, aşa cum Nikita Mihalkov s-ar face de mirul lumii într-un western rusesc. Nu i-am spus nimic din toate acestea tânărului, fiindcă nu cred că m-ar fi înţeles.

Pe urmă a venit rândul internetului să-i prostească şi mai tare, fiindcă lucrurile au devenit şi mai simple. Cele două ore au devenit două secunde, cât îţi trebuie să dai copy-paste pe un referat.

Şi-n timpul ăsta, citesc în fiecare zi pe internet că generaţia tânără de azi e mult, mult mai inteligentă decât noi, ăştia cu cărţile. Să dea Dumnezeu! Numai că, din câte văd eu, deştepţii de ei abia reuşesc să-şi lege şireturile, habar n-au să-şi umple un pahar cu apă şi nu ştiu să-şi facă două ouă în tigaie. Şi-atunci intervenim noi. Proştii de noi.

Adrian CRÂNGANU