Adrian Crânganu (născut la Reşiţa, în 1962) a debutat la sfârşitul deceniului 9, în Cenaclul literar „Semenicul” din Reşiţa, impresionând prin maturitatea scrisului: texte cursive, analitice, o tehnică a naraţiunii bine stăpânită. Era electrician la celebra Uzină de Construcţii de Maşini. Participa la activităţile literare în limitele pe care i le permitea locul de muncă, dar s-a aşezat repede printre condeiele cele mai promiţătoare. Mai multe proze scurte publicate în revista „Semenicul“ l-au impus ca bun povestitor. A câştigat câteva premii literare, a tipărit în Caietul concursului literar Sorin Titel Caransebeş, 1989 etc. Din 1991 a devenit ziarist la cotidianul „Timpul“ (Reşiţa), trecând prin diverse secţii. A lucrat apoi la „Sud-Vestul“, iar după desfiinţarea acestuia, la ziarul municipiului Caransebeş, pe care, de fapt, l-a construit şi l-a menţinut până azi cu forţa unui jurnalist bine pregătit. Scrisul său ziaristic are vervă, umor, adâncime.
În mod surprinzător, debutul lui editorial s-a produs cu un roman (Cea mai perfectă dintre lumi, Editura Marineasa, 1998), iar în scurt timp după aceea a publicat încă un masiv roman: Viaţa şi moartea lui Mihai Spătaru (Fundaţia Luceafărul, 2001). Apoi a tăcut.
Cea mai perfectă dintre lumi aminteşte un titlu similar al lui Aldous Huxley. Am putea să ne amintim şi de romanul lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni. Despre această carte, scriitorul Daniel Vighi spune că „este o iniţiere în exasperare, în golul vieţii, cu decoruri la îndemâna tuturor…“, „o scriitură fără sentimentalisme retorice, dublată de capacitatea de a crea din mărunţişuri o întreagă lume…”, pentru a conchide că avem în faţa noastră „un debut remarcabil“. Concluzie îndreptăţită, laolaltă cu observaţia iniţială despre calităţile postmoderne ale cărţii şi, am putea generaliza acum, ale scrierilor lui Adrian Crânganu în totalitate, căci şi în al doilea roman se exersează în aceleaşi probleme, folosind aceleaşi tehnici, meditând despre viaţă şi scris. O întrebare a unui personaj, trecută în diverse forme şi altora, este „Cine sunt eu?“. E o întrebare-cheie, la care se încearcă răspunsuri prin confesiuni, jurnale, chiar scrierea cărţii (cărţilor), căci scrisul e un act prin care personajele (recte autorul) se pot cunoaşte, pot trăi (Michi: ştiu doar că trebuie să scriu… ca să pot trăi). Sau, cum zice Michi, la un moment-dat: „Cine sunt eu? Sunt coperţile unei cărţi pe care poate că ai s-o citeşti cândva”. O frază ca aceasta ar putea fi semnificativă pentru construcţiile romaneşti ale lui Adrian Crânganu: „Uneori parcă m-aş întoarce la mine, în mine, ca într-o casă goală în care am mai locuit cândva, demult“. E un fel de dezbrăcare pe dinăuntru, cum spune altădată. Primul roman, contrar titlului, descrie singurătatea, destrămarea căsniciilor, a fericirilor posibile. Cel de-al doilea, o altă meditaţie despre singurătate şi degringolada vieţii, se încheie cu moartea personajului. (Dar, şi în primul, acesta dispare). Ar putea fi deci veritabile „poveşti de viaţă, dragoste şi moarte“, cum ar zice alt autor.
Interesante şi moderne, desigur, sunt compoziţiile, dar mai ales dedublarea autor/personaje. În Cea mai perfectă dintre lumi, naratorul principal nu-şi dezvăluie numele, dar el pare a fi Liviu, conform mesajului din ultima pagină a cărţii: „Încearcă să-ţi scrii cartea, şi, în loc de Liviu, găseşte-mi un alt nume.“ În romanul Viaţa şi moartea lui Mihai Spătaru, se face altă precizare: „Numele de pe copertă – Adrian Crânganu –, cu care Michi a ţinut să-şi semneze cartea, este al unui vechi prieten, un ziarist dispărut de câţiva ani, de care nu-şi mai aminteşte astăzi nimeni.“ Astfel, cărţile se leagă, aşa cum autorul şi personajele se suprapun, căci orice autor trăieşte din viaţa personajelor sale, cărora le transferă, totuşi, propria biografie. E curios doar cum, în ambele romane, ziaristul, prieten al celui care scrie cartea, dispare definitiv: „Din ziua aceea nu l-am mai văzut niciodată şi, oricât am urmărit, nu i-am mai găsit nici semnătura în ziar.“ Rămâne totuşi cartea, singura dovadă a vieţii, singura şansă a eternizării.
Relativ la proza lui Adrian Crânganu, ar mai putea fi adăugat, în treacăt, că formula sa de început, în schiţele şi povestirile citite la cenaclu sau publicate prin reviste, formula care-l ataşa prozei tradiţionale, cu o capacitate analitică remarcabilă, s-a transformat, pe parcurs, într-o postmodernă amalgamare a naraţiunii cronologice cu dezvăluiri în zig-zag ori dinspre capăt spre început, cu teoriile despre scris şi cunoaştere, cu eludarea unor tehnici ale dialogului, pedalând pe monolog, confesiune, jurnal, zone laxe ale destinului individual. Indiferent de tehnici, de simplitatea sau complexitatea naraţiunii, prozatorul autentic, aşa cum este şi Adrian Crânganu, ştie să dea senzaţia vieţii. Câtă proză, atâta viaţă! Sau: câtă viaţă, atâta proză! Concluzie la care rezistă numai literatura adevărată.
Gheorghe JURMA
