Adrian CRÂNGANU

            Trebuie să recunosc că m-am gândit mult înainte de a mă apuca de scris, acum, când e trecut bine de miezul nopţii şi nu pot să dorm, cu toate că mă simt puţin obosit, un pic derutat şi totuşi puţin mulţumit. Mă încearcă moleşeala plăcută care urmează după o izbândă pe care ai aşteptat-o cu sufletul la gură şi ţi-ai dorit-o cu toată fiinţa. Iar eu consider că azi am câştigat. E 9, adică e deja 10 decembrie şi cred că, în sfârşit, mi s-a dat înapoi o parte din ceea ce mi s-a furat în 29 iulie, la Referendum.

Aşa cum spuneam, am cumpănit bine dacă să scriu sau nu despre asta. Până la urmă m-am hotărât s-o fac, altfel, peste o zi sau două, când lucrurile s-ar răci, aş găsi, cu siguranţă, alt subiect. În plus, ştiu că în urmă cu câteva luni am promis că n-am să mai pomenesc despre politică şi o vreme am reuşit să mă abţin, chiar dacă uneori mi-a fost greu. Mi-am propus să vorbesc despre orice altceva, până în ziua în care am să pot să scriu un editorial pe care să-l intitulez „… eu n-am avut preşedinte”, în locul punctelor de suspensie urmând să trec timpul trecut de la Referendum până în momentul în care Traian Băsescu ar fi plecat din Palatul Cotroceni: o lună, două, nouă, un an…

La vremea aceea am şi explicat motivele supărării şi dezamăgirii mele. Pe scurt, e vorba că eu nu pot să recunosc drept preşedinte pe cineva care e exact pe dos de ceea ce consider eu că ar trebui să fie bărbatul din fruntea unei ţări. Şi, tot ca să fiu scurt, am să spun din nou ce-am spus atunci: mie nu mi-au plăcut niciodată nici minciuna, nici ipocrizia, şi am detestat din toate puterile mele laşitatea. Şi aici mă opresc.

Au fost însă şi momente în care mi-am zis că poate eu sunt de vină, fiindcă văd lucrurile mai altfel decât toată lumea. Spun asta fiindcă cred că am ajuns să-mi cunosc mai bine defectele decât calităţile şi ştiu că uneori pot fi foarte incomod. De fiecare dată am tras ponoasele, dar niciodată nu mi-a părut rău. Am fost, mai mereu, greu, dacă nu imposibil de condus, de ţinut în frâu. Cred că-i pot număra pe degetele de la o singură mână pe aceia pe care i-am ascultat ori i-am urmat de bunăvoie până acum, la 50 de ani. Pe primul dintre ei l-am cunoscut când eram, cred, prin clasa a treia. Nu faptul că era cu patru ani mai mare decât mine m-a făcut să-l recunosc şi eu drept căpetenia ţâncilor din blocul nostru, fiindcă pentru mine vârsta n-a avut, niciodată, nicio importanţă, ci felul în care se purta. Mie, cel puţin, a ştiut întotdeauna exact ce să-mi dea şi ce să-mi ceară. Dar mai mult decât toate astea, eram din cale-afară de mândru că fac parte din gaşca lui pentru că întotdeauna accepta toate provocările de bătaie cu pietre, de lupte cu săbii făcute din brazii de Crăciun şi buzdugane cu măciulie din smoală, ori la fotbal, ale şefilor nu doar din blocurile vecine, ci chiar din alte cartiere, care auziseră de noi. Şi nici pe mine cucuiele nu mă mai dureau şi nici juliturile nu mă mai usturau, când vedeam că el nici nu se sinchiseşte de-ale lui.

Îl chema Sorin, dar noi îi spuneam Puiu. Ultima oară când am vorbit despre el mi s-a spus că e director la o societate cu câteva sute de angajaţi. Cât despre mine, eu am rămas acelaşi „De… fără preşedinte”. Şi mă gândesc, acum, că, pe undeva, poate şi din vina lui.