Adrian CRÂNGANU

Cred că, până la urmă, nu doar unul – acela de a mă descărca, de a mă uşura – a fost motivul pentru care am încercat, încă de foarte tânăr, şi mai apoi, pe la 20 de ani, chiar să reuşesc să scriu ceva închegat, ceva care să poată fi publicat. Sigur, recunosc că acesta a fost scopul principal, dar au mai fost şi altele, pe care abia mult mai târziu le-am înţeles. Dacă ar fi să le iau în ordine, următorul ar fi acela că ţineam morţiş să-mi văd împlinită dorinţa din copilărie, când îmi intrase în cap că trebuie neapărat să ajung ziarist şi scriitor. De ce ambiţia asta? Nici azi nu ştiu răspunsul, cu toate că am încercat de nenumărate ori să găsesc unul. Pe urmă, un alt motiv ar fi că, prin lucrurile pe care le scriam, am vrut să ajut; am vrut să îndrept oamenii, să-i fac mai buni măcar cu un zâmbet ori cu o întâmplare, cu o experienţă de viaţă. Am vrut să-i învăţ lucruri pe care poate nu le ştiau, sau le ştiau dar nu le dăduseră încă un nume sau un sens.

Nu ştiu însă în ce măsură am şi reuşit s-o fac, dar ştiu sigur că, pe mine cel puţin, naşterea unei cărţi mă bucură la fel de mult ca venirea pe lume a unui copil. Tocmai de aceea, în balamucul în care simt că am intrat de vreo două săptămâni, pentru că în niciun alt an n-au fost parcă mai departe de mine sărbătorile de iarnă ca acum, am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior când, zilele trecute, am fost invitat la o lansare de carte. În momentele acelea am simţit că evadez din stradă ca dintr-o puşcărie. Îl cunoşteam pe autor, însă nu aveam nici cea mai vagă idee despre subiectul volumului lansat. Am aflat, de la vorbitori, că în carte era vorba despre câteva întâmplări petrecute într-un sat oarecare, pe timpul comunismului. Şi am reţinut că povestea se învârtea în jurul colectivizării, şi am auzit din gura autorului o întâmplare cu o rudă în vârstă, care fusese închisă o noapte întreagă într-o cameră cu doi şerpi veninoşi, numai ca să-şi cedeze pământul, şi mi s-a făcut pielea de găină.

Pe urmă, o vreme, am pierdut şirul cuvintelor, fiindcă prin faţa ochilor mi-a trecut o păţanie, tot cu comunişti, la care luasem şi eu parte şi pe care n-am s-o uit, probabil, niciodată. S-a întâmplat la o defilare de 23 August, nu ştiu câţi ani să fi avut atunci, dar în niciun caz mai mult de 25, şi, cum stăteam cu colegii de lucru în coloană, aşteptând să ne urnim din loc, a venit între noi secretarul de partid. Avea în mână o damigeană de 5 litri, plină de ţuică, ne-a îndemnat să bem, iar noi, în schimb, trebuia să strigăm lozinci cât ne ţineau plămânii, atunci când ajungeam în faţa tribunei cu mai-marii de la judeţ. Eu şi încă un prieten am refuzat ţuica. Ceilalţi au băut, dar mi-au făcut cu ochiul că l-au fentat pe secretar, fiindcă nici prin cap nu le trecea să facă ce le spusese el. Când însă am trecut prin faţa tribunei, toţi cei din secţie, în afară de mine şi de prietenul meu care refizase să bea, au început să ţipe ca din gură de şarpe. Secretarul de partid s-a uitat la mine, mi-a făcut cu ochiul şi mi-a zâmbit.

A fost şi asta o faţă a comunismului. Alta decât cea povestită în cartea a cărei lansare se terminase între timp. Am coborât scările şi am ieşit în stradă ca într-o puşcărie…