În urmă cu vreo două luni, atunci când cineva încerca să-mi facă o scurtă prezentare în faţa unei adunări căreia trebuia să-i vorbesc despre condiţia jurnalistului de presă scrisă, a spus, referitor la persoana mea, că sunt un foarte cunoscut cronicar sportiv. Bănuiesc că n-am reuşit să-mi ascund suficient de bine zâmbetul, pentru că, puţin descumpănită, acea profesoară a explicat, fâstâcită, că în toate fotografiile pe care le-a studiat înainte de a mă vedea în carne şi oase eu apar cu o şepcuţă neagră pe cap, în fâş, blugi şi tenişi, cu un aparat de fotografiat atârnat la gât şi un gentoi cât toate zilele pe umăr, şi, colac peste pupăză, pe vesta mea de un galben-verzui de-ţi ia ochii scrie cu litere de-o şchioapă PRESA.

Când a venit rândul meu să vorbesc, am explicat în treacăt, ca să n-o fac pe profesoară să se simtă prost, că, atunci când nu sunt pe stadion, adică în cea mai mare parte a timpului, scriu despre şedinţele de consiliu judeţean sau local, ori cele de la prefectură, despre vernisaje şi economie, şi fac reportaje şi interviuri, care sunt infinit mai numeroase decât cronicile despre fotbal. Dar am recunoscut şi că lumea mă ştie mai degrabă ca jurnalist sportiv decât altfel, şi am impresia că i-am convins atunci când le-am spus că e firesc să fie aşa, din moment ce o lansare de carte abia adună 20 de oameni, în vreme ce pe stadion vin cel puţin o mie.

Sau veneau, fiindcă întâmplarea, aşa cum am mai spus, s-a petrecut în urmă cu vreo două luni. Acum, peste tribunele caransebeşene s-a lăsat tăcerea, iar peste gazon au să coboare, tiptil, tristeţea şi uitarea. În găvanele băncuţelor se va strânge apa, pe scări se va aduna praful, barele porţilor au să se îndoaie, mâncate de rugină, şi iarba va creşte sălbatic, neîmblânzită de crampoanele fotbaliştilor…

Chiar acum, când scriu, parcă le simt pe toate şi mă trec fiori. Nici nu se poate altfel, atâta vreme cât eu am fost mereu omul cu şepcuţă, cu fâş, cu aparatul de fotografiat la gât, cu geanta uriaşă pe umăr şi cu vesta fosforescentă, care, ani întregi, am stat cuminte şi neobservat de nimeni la trei metri în spatele porţii adverse şi puţin în dreapta, în aşa fel încât să am un unghi cât mai bun pentru poze. De-acolo am văzut şi-am auzit multe, şi-am înţeles şi mai multe. De-acolo, de pe bucata mea de gazon, i-am văzut cum îşi mai trag câte una, cum muşcă iarba, cum îşi rup picioarele şi cum li se încoardă muşchii, le-am citit în ochi frica şi câteodată disperarea, şi i-am auzit cum se înjură, cum fac mişto unii de alţii, cum se ameninţă ori cum îşi strigă frustrările. Şi tot de-acolo, de pe peticul meu de stadion, am obervat şi ghinionul unora, şi nesimţirea altora. Şi, câteodată, reaua-credinţă. A fost vorba şi de-aşa ceva, şi-ncă de multe ori.

Am tăcut însă, fiindcă am considerat că nu era cazul să vorbesc. Nu eu. Avea cine s-o facă, şi n-a făcut-o. Şi tocmai fiindcă aveam bucăţica mea de lume pe stadion, oamenii mă întrebau mereu ce văd eu şi ei nu, ce aud eu la vestiar şi la urechile lor nu ajunge, dar cel mai adesea mă puneau să rostesc numele celui vinovat de toate acestea. Şi fiindcă nu e unul, ci, cred eu, mai multe, am tăcut în continuare. Cuvintele s-ar putea transforma în cazmale care să dezgroape morţii, şi nu vreau asta.

Fiindcă fotbalul mare a murit la Caransebeş. Se naşte, în schimb, un club de copii, iar până când aceştia vor creşte, o să-mi bag în dulap şepcuţa neagră, fâşul şi vesta care-ţi ia ochii, şi am să scot de-acolo hainele bune, cu care o să mă duc la lansări de carte şi la vernisaje. Atât ne-a mai rămas. Şi, totuşi, cât de mult…

Adrian CRÂNGANU