Adrian CRÂNGANU
Nu mă pun acum să caut, dar cred că în fiecare an, în perioada Bacului, am scris despre profesori. Nu despre elevi, ci despre dascăli, chiar dacă sunt conştient că mai mult de jumătate din ceea ce ştiu acum, lor le datorez. Dar ăsta nu e un motiv să închid ochii, ori să mă prefac că nu văd ce se întâmplă în realitate cu Şcoala. Iar dacă anul trecut am fost şi supărat şi nervos de toate cele care s-au petrecut, pentru că le-am trăit pe viu şi am aflat de la fiul meu, care a dat examenul, toate porcăriile imaginabile şi inimaginabile care s-au comis, acum pot privi lucrurile mult mai calm şi mai la rece.
Aşadar, România a picat Bacul. Dezastru pe toată linia, de parcă am avea cei mai proşti copii din lume. Eu, însă, zic că nu e deloc aşa. Şi nici n-am să mă apuc să fac acum o analiză a situaţiei, pentru că am auzit o sumedenie de bazaconii, de teorii făcute din birouri ministeriale ori de persoane care n-au mai văzut un elev în carne şi oase de ani şi ani de zile. Care, în afară de faptul că citesc, probabil, nişte tabele şi oareşce statistici, n-au altă treabă decât să modifice legile învăţământului după cum li se pare lor că sună mai bine. Şi care-i buzumenesc pe bieţii copii de nu mai ştiu unde le e capul.
N-am să pomenesc cu nostalgie nici despre şcoala pe care a făcut-o generaţia mea, erau alte vremuri şi oamenii erau şi ei altfel. Dascălii nu tremurau în faţa elevilor, şi nici elevii nu aveau atâta tupeu cât au acuma. Dar, cumva, lucrurile s-au echilibrat. Nici profesorilor nu le mai pasă, nici cât negru sub unghie, de ce se întâmplă în clase. Am văzut cu ochii mei toate astea. Am auzit cu urechile mele cum, dacă vor să aibă habar de o lecţie, copiii sunt chemaţi la dascăli acasă, să facă meditaţii. Pe bani. E preţul pe care generaţia de azi îl plăteşte, de fapt pe care părinţii îl plătesc pentru că şi-au scăpat odraslele din mână. Că au încercat să le ofere exact lucrurile de care ei n-au avut parte.
Aşa arată, din punctul meu de vedere, adevărul pentru ceea ce se întâmplă astăzi. O teorie redusă la esenţă, la schelet: indolenţă şi de o parte, şi de cealaltă. Dacă la toate acestea mai adăugăm şi ceea ce se petrece la vârf, am putea înţelege, cred, mult mai uşor calamitatea de la Bac. Am citit şi eu subiectele la Limba Română, şi vreau să spun că, deşi sunt hârşăit prin tranşeele ei, ca un soldat care se târăşte prin noroaiele şi gropile de obuz ale frontului, şi eu aş fi făcut aceeaşi greşeală pe care au făcut-o sute de mii de elevi, când a fost vorba de opera epică. Greşeală de exprimare a celor care au conceput subiectul. Superficialitate din partea lor? Prostie, pur şi simplu? Nu mă pronunţ, atâta vreme cât eu nu citesc statistici şi n-am acces în birourile unde se fabrică subiecte de Bac. Eu doar văd, în fiecare zi, elevi în carne şi oase.
Părinţi, dascăli şi copii, de-a vlama, pe un drum ale cărui serpentine le desenează un ministru al Educaţiei care face dezacorduri şi arată că n-are nici în clin nici în mânecă cu limba vorbită de poporul lui. Şi atât mai vreau acum: să-l întreb pe domnul ministru inginer chimist, toată acea coloana de părinţi, dascăli şi elevi de-a valma care mărşăluiesc pe drum, Quo vadis? În caz că nu ştie ce-am spus, îl ajut pe înţelesul lui:e vorba de un verb la timpul plural. Şi-nseamnă Încotro.
